Mă uit neputincioasă la viață. O văd cum trece
nonșalantă peste mine, peste tot ceea ce îmi e mai drag, peste idei
și vise. Aș vrea să o apuc de mână și să îi spun să stăm puțin de
vorbă, să nu se mai grăbească atât de mult,
să mă lase mai ușor. E, totuși, o rebelă, o veșnică adolescentă,
care frânge inimi și oferă bucurii temporare. Lumea e precum o caleașcă, iar caii ce o trag reprezintă
timpul. Sunt atât de multe momente în care aș
apuca hățurile, să le mai domolesc pasul.
Ochii îmi devin repede încețoșați de amintiri copleșitoare,
care muscă ''până la os'' dintr-o inimă împovărată.
Privesc noua serie de absolviri. Îmi amintesc de a mea.
Plâng.
Sunt departe de casă, de acasă mai exact.
Sunt departe de bunica mea, mai departe decât am fost vreodată, mai
departe decât e posibil să fii de cineva. Sunt departe de
absolventa anului 2017, pe care am lăsat-o undeva, pe treptele
teatrului din Severin.Sunt aproape de un job. Sunt aproape de a mă apropia de fata
care visam să fiu. Sunt aproape singură.
Chiar mi-ar fi plăcut să pot încă zbura liniștită pe spatele
fostelor mele principii, mi-ar fi plăcut să fiu susținută în
același vid, fără oxigen, de vise puțin realizabile. Chiar cred că
mi-ar fi plăcut să cred în continuare că toți oamenii sunt
faini și că prima mea postare după multă vreme o să aibă ceva
coerență. Însă, mă știți, cam greu cu asta la mine.
Asta e o melodie care mă face să zâmbesc. Poate vă ajută și pe voi.
https://www.youtube.com/watch?v=nUx2WMPFIzg
