Salutări celor mai dragi şi iubite piersicuţe din univers! Scriu aceste rânduri ca pe o viitoare frumoasă amintire, ce sper să nu fie lezată de un dor mult prea mare de casă. Este ultima mea postare înainte de studenţie, ultima postare dintr-un pat pe care timpul l-a transform în cel mai de seama confident al adolescenţei mele. Vor fi, de departe, cele mai încărcate rânduri de emoţie de pe blog-ul meu, căci, cumva, îmi iau la revedere de la adolescenţă. Îmi vine tare greu să găsesc putere şi cuvinte potrivite, acum când cele mai multe lacrimi se zdrobesc de nişte obraji roşii şi când sufletul e atent divizat în 2 tabere. Există o parte din mine care aşteaptă acest început precum un copil aşteaptă prima zăpadă. Însă există şi partea de ''mica Melissa'', mereu plângăcioasă, fricoasă, reţinută, care îmi spune că îmi va lipsi nespus să o văd pe mama în fiecare dimineaţă, că îmi va lipsi să stau la poveşti cu tata în bucătarie, că îmi va lipsi să fiu ''aia mică''. Cel mai greu e să accepţi cât de repede trece timpul şi fiecare clipă importantă odată cu el. Viaţă e că un vârtej care te prinde pe nesimţite şi îţi dă drumul într-o confuzie fără sfârşit. Cam aşa mi se întâmplă mie acum, totul pare că vine cu viteza luminii spre mine, iar eu nu pot face nimic, decât să mă las lovită. Nu mă înţelegeţi greşit, e şi al naibii de frumos să simţi că eşti tânăr şi lumea e a ta. E frumos să vezi mândria pe chipul rudelor, să îţi faci planuri şi să speri. Aş vrea să pot lua cu mine toată casă, însă singurele lucruri care mai au loc în bagaj, sunt amintirile. Momentele alea cele mai de preţ când dansam ca o nebună alături de cei mai buni prieten ai mei şi făceam karaoke, toate grătarele din grădină, serile în balansoar, nopţile de plâns în pernă. O să îmi fie dor să agăţ lucruri pe toţi pereţii, să ascult muzică la maximum în timp ce sar că un iepure, să scriu din ''bârlogul meu'', o să îmi lipsească şi oglindă în care m-am pregătit pentru cele mai importante lucruri care mi s-au întâmplat, dar cred că cel mai dor îmi va fi să o văd pe mami cum intră pe uşa zâmbind. Regret că nu mă pot exprimă altfel, însă, o groază de năluci îmi bântuie mintea. O să mă întorc în Severin? Evident, însă doar în vizită. Urăsc Severinul? Într-un fel, da, pentru că sunt nevoită să plec şi să las în urmă o bună bucată din mine. Cu toate astea, aici va fi mereu ''acasă'', acea casă în care ştii că totul va fi bine şi nu îţi e frică de nimic. Sunt gata să devin studentă? Presupun că niciodată nu voi fi gata cu adevărat să fac un lucru şi totul va veni de la sine, cel puţin asta sper. Ce aştept de la viaţă de studentă? Acelaşi lucru pe care l-am aşteptat şi de la viaţă de liceu : să îi fac pe ai mei mândri, în rest, prefer să fiu surprinsă, decât dezamăgită. Care ar fi un sfat pentru cei care sunt încă liceeni? Să va bucuraţi de orice clipă, nici nu o să simţiţi cum trec şi apoi, la final, cum o să fiţi nevoiţi să va faceţi şi voi ''bagajul''. E important să crezi că eşti suficient de puternic să faci orice, doar aşa o să îţi faci curaj să iei misterele lumii în braţe. Şi mai e important să nu uiţi că amintirile sunt tot ce ne rămân la sfârşit. Va urez succes tuturor celor care aţi început facultatea sau celor care o începeţi luni! Sper să fie o experienţă genială pentru toţi.
Rămâi cu bine, dragul şi veşnicul meu iubit, San Severino!