Ce aş fi eu fără tine? Aş fi un om cu mai mult timp, neîndoielnic cu mai mulţi bani (asta pentru că şi femeile cheltuiesc bani pentru cel pe care şi-l aleg drept ''veneratul vieţii'', dar şi bărbaţii care iubesc o anume ''vrea geanta aia pentru că îi place, nu pentru că e de firmă şi o văd fetele la mall'') , dar mai mult decât orice, aş fi un om cu mult mai multă mândrie. Să nu uităm, însă, că situaţia poate stă în mod categoric şi viceversa. Ce aş fi eu fără tine? Un om fără atât de mulţi bani, un om fără timp de calitate, un om fără mândrie (pentru că nu ar mai fi nimeni care să îmi alimenteze egoul, deci poate că, dacă mi s-ar da peste nas când ar trebui, aş înţelege că nu sunt singurul din univers). Aceste 2 cazuri le-aş putea denumi sindromul ''nu mă văd fără tine''. Există, însă, şi cazurile fericite, cele cu adevărat frumoase. Acele cazuri pe care cu puţină invidie le numeşti ''dragoste adevărată''. Oamenii care se iubesc cu adevărat, nu se gândesc cum ar fi dacă ai pleca, ei se gândesc doar cum să trăiească acele clipe şi cum să te iubească mai mult. Pentru că ei ştiu în sinea lor că dacă vreodată nu o să mai fii acolo, ei vor continuă să te iubească, doar că nu vor face o dramă colectivă din asta, ci se vor gândi că aşa îţi e mai bine. Cel ce vrea să cunoască persoana care o să îi spună ''ce aş fi eu fără tine?'', e un romantic incurabil, poate un egoist, sau poate doar un om care vrea să ştie că cineva e dependent de el sau că e iubit. De ce să nu îţi doreşti mai bine să cunoşti omul care îţi va zice cândva ''te-am aşteptat atâta vreme, încât acum o să am grijă de tine atât cât o să îmi permiţi tu asta''. Căci nu ai părea un disperat dacă ai susţine asta, ci doar un om care ştie cum să iubească. Eu pot spune că după un ''ce aş fi eu fără tine?'' declarat într-un moment prematur, mi-am dat seama că ''fără tine'', pot fi cu adevărat eu şi că ''fără tine'' am învăţat cum ar fi mai bine să iubesc de acum încolo pe altcineva mult mai bun pentru mine.
Ce aş fi eu fără tine? Aş fi un om cu mai mult timp, neîndoielnic cu mai mulţi bani (asta pentru că şi femeile cheltuiesc bani pentru cel pe care şi-l aleg drept ''veneratul vieţii'', dar şi bărbaţii care iubesc o anume ''vrea geanta aia pentru că îi place, nu pentru că e de firmă şi o văd fetele la mall'') , dar mai mult decât orice, aş fi un om cu mult mai multă mândrie. Să nu uităm, însă, că situaţia poate stă în mod categoric şi viceversa. Ce aş fi eu fără tine? Un om fără atât de mulţi bani, un om fără timp de calitate, un om fără mândrie (pentru că nu ar mai fi nimeni care să îmi alimenteze egoul, deci poate că, dacă mi s-ar da peste nas când ar trebui, aş înţelege că nu sunt singurul din univers). Aceste 2 cazuri le-aş putea denumi sindromul ''nu mă văd fără tine''. Există, însă, şi cazurile fericite, cele cu adevărat frumoase. Acele cazuri pe care cu puţină invidie le numeşti ''dragoste adevărată''. Oamenii care se iubesc cu adevărat, nu se gândesc cum ar fi dacă ai pleca, ei se gândesc doar cum să trăiească acele clipe şi cum să te iubească mai mult. Pentru că ei ştiu în sinea lor că dacă vreodată nu o să mai fii acolo, ei vor continuă să te iubească, doar că nu vor face o dramă colectivă din asta, ci se vor gândi că aşa îţi e mai bine. Cel ce vrea să cunoască persoana care o să îi spună ''ce aş fi eu fără tine?'', e un romantic incurabil, poate un egoist, sau poate doar un om care vrea să ştie că cineva e dependent de el sau că e iubit. De ce să nu îţi doreşti mai bine să cunoşti omul care îţi va zice cândva ''te-am aşteptat atâta vreme, încât acum o să am grijă de tine atât cât o să îmi permiţi tu asta''. Căci nu ai părea un disperat dacă ai susţine asta, ci doar un om care ştie cum să iubească. Eu pot spune că după un ''ce aş fi eu fără tine?'' declarat într-un moment prematur, mi-am dat seama că ''fără tine'', pot fi cu adevărat eu şi că ''fără tine'' am învăţat cum ar fi mai bine să iubesc de acum încolo pe altcineva mult mai bun pentru mine.
