Numele ei era Yanna. Doar atât. În lumea elfilor nu ai nevoie decât de un singur nume, el îți e predestinat și scris de stele în drumul lor haotic prin univers. Elfii au bizara credință că universul e, de fapt, așezat într-un anume fel tocmai cu scopul de a putea fi citit cu ușurință, iar orice creatură îi influențează jocul.
De obicei, când un elf se naște, el privește către stele, așteptându-și parcă numele și acceptul lumii care îl cuprinde de a putea porni în viață. Yanna a privit spre pământ când a deschis pentru prima dată ochii.
Așa începe povestea ei. Timidă, sfioasă, fără noroc conform zicătorilor elfești.
În fiecare zi, dacă priveai suficient de atent către marea de copii din curtea școlii, o puteai diferenția ușor. Ea nu zâmbea, se uita adesea în jos.

Timpul trecea, toți în jurul ei se îndrăgosteau și își trăiau iubirile. Ea nu îi înțelegea cum pot să se bucure astfel de viață. Nu înțelegea cum e să simți, dar voia să știe, voia atât de mult. Niciun elf nu se uita la ea în felul ăla, pentru că era diferită și greu de înțeles.

Într-o zi de mai, când avea 18 ani, un băiat a venit și i-a spus că e frumoasă, el nu știa povestea ei și că e ciudată. Yanna nu a știut ce să îi spună, căci nimeni nu ii mai spusese asta vreodată. Vremea a trecut, iar ea s-a îndrăgostit de băiat nebunește. Uitase,parcă, să se mai uite spre pământ. El o punea mereu să ridice privirea, iar ea o facea zâmbind și crezând în alt crez decât al ei. Se uita în ochii lui și voia atât de tare să îi spună că îl iubește, de fiecare dată i-ar fi spus, dar ceva o oprea. Mai știți că nu are noroc? Ei bine, tot într-o zi de mai, el i-a spus că pleacă, ea a plâns, mult, foarte mult, atât de mult că nu mai avea putere, nici vlagă, nici lacrimi. Însă, băiatului nu i-a păsat, a găsit repede o altă elfă care să se uite cu el spre stele, de ea chiar s-a îndrăgostit.
Au trecut mulți ani până Yanna s-a vindecat, mult prea mulți. De când el plecase, nu s-a mai uitat niciodată la stele.

Era septembrie. Plecase să asculte muzică în cel mai înalt vârf al dealului care străbătea orașul ei. În drumul ei, a lovit un băiat. El nu s-a ferit, pentru că și el, la fel ca și ea, privea în jos, spre pământ. Atunci când s-au privit și și-au dat seama că amândoi se uitau la același lucru, au zâmbit, iar lumea lor s-a oprit pentru o vreme în privirea celuilalt.
- Bună! Eu sunt Yanna, îmi pare bine!
- Ivan! spuse el uimit de curajul ei.
- Eu mergeam sus pe deal, poți să vii cu mine dacă vrei.
Și el veni.

Au vorbit ore întregi, au râs și, cel mai important, au privit amândoi pământul. Ivan îi spusese că e frumos să te uiți mereu către stele, să visezi, să vrei un destin măreț, plin de noroc și dragoste. Dar el nu asta voia, îi plăcea să se uite la pământ pentru că el de acolo credea că se trag elfii și pentru că, dacă privești mereu în jos, te mulțumesc proprii tăi pași, nu îi aștepți pe cei ai universului. A mai zis și că cele mai frumoase fete nu sunt lovite când privești în sus, dar doar glumea, Yanna fusese singura fată de care se ciocnise, căci celălalte aveau grijă să se ferească. Ea i-a spus că e stupid să zâmbești mereu și să aștepți ca universul să îți spună încotro să mergi. Când crezi în tine și accepți și tristețile vieții, altfel simți un zâmbet. Yanna îi spusese că fericirea nu ar trebui să fie o stare generală, căci nu ar mai fi specială, nu ți-ar mai sări inima din piept în unele momente în care ești suficient de norocos. În plus, atunci când nu te aștepți ca universul să îți dicteze calea, poți să trăiești și să simți liber, fără lanțurile unor convingeri învechite. Iar când te aștepți mereu la ce e mai bun, oricât de ipocrit ai fi, nu poți spune cu reală sinceritate că ai fost suprins.

Ivan a privit-o pe Yanna de parcă ar fi privit pentru prima dată stelele, cu fascinație și fericire. Ea l-a privit pe el la fel, foarte diferit de cum își privise prima iubire. Acum că trecuse prin prima ei dezamăgire, nu mai simțea că inima îi iese din piept. Acum simțea că inima îi stă pe loc și doar se bucură, nu mai voia să plece către el, voia să stea și să se minuneze.
Așa e când timpul trece peste tine cu bocancii, simțirile se maturizează sau poate doar nu mai e același sentiment de nou, de primă oară. Chiar și așa, iubirile mature, născute din admirație, nu din focul nerăbdării, crede Yanna că sunt de mii de ori mai puternice. Intensitatea diferă, persoana pe care o privești se schimbă, doar tu rămâi impasibil, fără să poți face prea multe, ești un simplu spectator care vrea mai mult.

Din seara aia de septembrie, au rămas prieteni, cei mai buni chiar. Deși niciodată nu și-au spus ce simt unul altuia și credeau că nu poate fi reciproc, se iubeau. Niciunul nu a ieșit din pactul tacit al destinului făcându-și altă relație. Nici nu ar fi avut sens, aveau deja persoana pe care o cautau fără să știe în curtea școlii. Erau fericiți când stăteau împreună, știau asta pentru că atunci când erau separați simțeau greutățile unei lumi care se voia a fi perfectă. Altfel ți se pare viața când ai lângă tine pe cineva care să te înțeleagă și care să se uite cu tine în jos.