Fusese joi. O zi normală, fără prea multă specificitate, o zi pe care o poți arunca lejer în marea de zile nesemnificative. Se gândea la cât de înfricoșător ar fi ca toate zilele să fie de joi. Am mai distinge faptul că trăim doar joia, la nesfârșit sau am deveni cu toții precum Sisif? Aș spune că ambele variante sunt suficient de plauzibile, poate chiar există altele pe care ea nu le-a luat în calcul, căci omul tare divers e, chiar și în starea lui cea mai simplistă.
Dar de ce îi veniseră genul ăsta de gânduri oarecum
înfricosătoare? Aș putea spune că explicația e una puerilă, se
trezise cu fața la cearșaf. Fusese o altă dimineată în care abia
își deschisese ochii, fără să aibă tragere de inimă. ci doar un
oftat adunat din toți rărunchii. Nu își dăduse seama, ocupată fiind
cu lucrurile mărunte ale vieții, de altele și mai mărunte, dar cu
mult mai demne de simțit.
Nu își dăduse seama că tocmai trăise, pentru o fracțiune de
secundă deșirată, una dintre cele mai pure fericiri umane, momentul
în care a deschis ochii și a văzut tavanul, mereu alb, dar mereu
acolo la prima privire.
Tare greu îi era să se mai bucure de un moment atât de firav,
când se aștepta mereu la ceva major care să o anime, câtuși de
puțin.
O enerva musca de pe perete, care bâzâia agitat. Era prea
atentă la sunetul iritant, ca să observe că afară pomii deja
înfloriseră, iar soarele era ceva mai stăpân pe orizont decât
fusese luna trecută. S-a ridicat timidă din pat, de parcă podeaua
s-ar fi destrămat sub piciorul ei, s-a întins ca o pisică, apoi a
mers la baie. Cam atât rămânsese în amintirea ei din acea joi,
rutina de dimineață.
Venise pe nesimțite o altă dimineață de joi, de data asta bătându-i insistent în geam. O fâșie gălbuie îi îmbrăcă privirea întunecată pentru o secundă lungă, semăna cu momentul ăla în care te uiți la lustră și imediat îți închizi ochii. În momentul ăla de șoc piticit își dădu seama cât de nașpa e să nu mai simți nimic. Totul era îmbrăcat într-o rutină râncedă, care începuse să miroasă.
Repetă exact ceea ce făcuse cu o săptămănă în urmă, doar că de data asta preferă să meargă la duș. Dă drumul la apa fierbinte, intră sub picăturile tot mai repezi și își apleacă privirea. În mintea ei buimacă încă după un somn istovitor, își pune o întrebare.
”Oare ce se află la sfârșitul scurgerii?” , apoi un zâmbet ironic îi cuprinde maxilarul.
În ciuda stupidității pe care tocmai ce o gândise, nu a putut să se abțină, așa că a continuat cu un scenariu la fel de stupid ca întrebarea în sine.
Se făcuse mică, mică, puțin mai mare decât o picătură normală de apă și fu luată de curent împreună cu suratele ei. În drumul ei rapid, văzu mai multe decât o făcuse toată săptămâna. Vedea cum celălalte picături sunt fericite că își îndepliniseră treaba, iar acum se bucurau de drumul care părea să ducă nicăieri. Fiecare secundă se dilata, asta arătându-i că doar ei îi păsa de ce se află la sfârșitul scurgerii, căci celălalte micuțe erau împăcate cu orice ar fi urmat.
Deschide brusc ochii și oprește apa. Își trage picioarele cu greu pe podea, încă procesând o experiență la care nevrând se supusese dintr-o prostie. Se aruncă în pat cu o nonșalanță teribilă, iar ochii i se ațintesc pe același tavan alb.
''De mâine va fi altfel, mâine e vineri.``
Venise pe nesimțite o altă dimineață de joi, de data asta bătându-i insistent în geam. O fâșie gălbuie îi îmbrăcă privirea întunecată pentru o secundă lungă, semăna cu momentul ăla în care te uiți la lustră și imediat îți închizi ochii. În momentul ăla de șoc piticit își dădu seama cât de nașpa e să nu mai simți nimic. Totul era îmbrăcat într-o rutină râncedă, care începuse să miroasă.
Repetă exact ceea ce făcuse cu o săptămănă în urmă, doar că de data asta preferă să meargă la duș. Dă drumul la apa fierbinte, intră sub picăturile tot mai repezi și își apleacă privirea. În mintea ei buimacă încă după un somn istovitor, își pune o întrebare.
”Oare ce se află la sfârșitul scurgerii?” , apoi un zâmbet ironic îi cuprinde maxilarul.
În ciuda stupidității pe care tocmai ce o gândise, nu a putut să se abțină, așa că a continuat cu un scenariu la fel de stupid ca întrebarea în sine.
Se făcuse mică, mică, puțin mai mare decât o picătură normală de apă și fu luată de curent împreună cu suratele ei. În drumul ei rapid, văzu mai multe decât o făcuse toată săptămâna. Vedea cum celălalte picături sunt fericite că își îndepliniseră treaba, iar acum se bucurau de drumul care părea să ducă nicăieri. Fiecare secundă se dilata, asta arătându-i că doar ei îi păsa de ce se află la sfârșitul scurgerii, căci celălalte micuțe erau împăcate cu orice ar fi urmat.
Deschide brusc ochii și oprește apa. Își trage picioarele cu greu pe podea, încă procesând o experiență la care nevrând se supusese dintr-o prostie. Se aruncă în pat cu o nonșalanță teribilă, iar ochii i se ațintesc pe același tavan alb.
''De mâine va fi altfel, mâine e vineri.``
