Tocmai în intervalul de timp cât domnise regele Ladislau Cumanul, la voievodatul oltenesc, cel mai puternic stat românesc atunci şi până atunci, se aşezaseră unul după altul Mihai-vodă Letinul/Litovoi cel de la Nedeia şi Dan-vodă cel pravoslavnic din Romanaţi. De la urcarea pe tron a doljeanului Mihai-vodă, adică ceva după 1242, catolicismul Basarabilor celor „lepădaţi de lege”, deveniţi mai tari prin voievodat, cată să fi exercitat o presiune din ce în ce mai simţită asupra Basarabilor celor potrivnici papismului, dintre care cei mai hotărâţi erau cnezii din Romanaţi, foarte legaţi cu bulgarii. Fiind un Domn mare prin braţ, prin minte şi prin pungă, Mihai-vodă nu lesne putea să fie răsturnat. Murind el la 1279 pe câmpul de bătaie, fratele său, Bărbat uzurpă tronul, inţelegându-se cu ungurii, cărora le-a recunoscut suzeranitatea. Este învederat că cnezii ortodocşi se răsculau mereu, fie pe faţă, fie pe ascuns, în cazul cel mai bun murmurau contra voievodului letin, aşteptând momentul propice de a-l primeni, ceea ce s-a şi întâmplat la moartea lui Bărbat-vodă, pe la 1286 sau ceva mai târziu. Întruniţi atunci la Vermeghia, cnezii i-au înlăturat de la tron pe Basarabii de la Nedeia şi l-au ales voievod pe romănăţeanul Dan.
Cronica anonimă vorbeşte despre frământări înainte de
izbânda lui Dan-vodă. Ele ajunseseră la culme sub voievodul Bărbat.
Era o luptă înverşunată între letinii de la Nedeia =
„Roma cea nouă” papistaşă, a doljenilor, care se întinsese până în
Gorj, şi românii cei pravoslavnici din Romanaţi, unde există chiar
din zilele lui Traian, după inscripţii, oraşul Romula, adevărata
„Romă veche” a Daciei. Însuşi termenul de două ori repetat în
cronica anonimă, „Romanovţi”, formaţiune complet ne-slavă, tradusă
aproximativ de d. Bogdan prin „Romăneni” şi pe care Schlözer o
traducea prin „Romanenses”, înseamnă de-a-dreptul „Romanaţeni”:
„Romanati” = „Romulates”, cu n=l întocmai ca în „semen” = „simile”.
Să urmăm înainte textul, revăzut şi tradus de d. Bogdan: „Şi în
vremile lui Vladislav (Ladislau) craiul s-au pornit cu război
împotriva ungurilor tătarii cu cneazul Neimet din pustiile lor de
la apa Prutului şi de la apa Moldovei şi au trecut peste munţii cei
înalţi din Ardeal şi de la Ţara Ungurească şi au ajuns la apa
Mureşului şi s-au oprit acolo. Auzind Vladislav, craiul unguresc,
de navala tătarilor, trimise îndată la Râm, la împăratul şi la
papă, să-i vie în ajutor; trimise şi la noii Râmleni şi la
Romăneni. Atunci s-au unit noii Râmleni cu vechii Râmleni şi au
venit la Ţara Ungurească spre ajutor craiului Vladislav”. Voi
corecta mai întâi în treacăt o scăpare din vedere. Textul e tradus
la d. Bogdan: „au trecut peste munţii cei înalţi din Ardeal şi de
la Ţara Ungurească”, pe când traducerea corectă foarte clară este:
„au trecut peste munţii cei înalţi şi curmeziş prin Ţara cea
ungurească a Ardealului”.
Aşadar, tătarii pornind de la Prut şi de la Moldova
asupra Ungariei, regele Ladislau Cumanul îi cheamă pe românii
letini şi pe cei Romanaţi, care i-au şi venit împreună în ajutor.
Erau români nu din Ungaria, ci de afară, din vecinătate, deci
olteni. Când însă? Invazia s-a întâmplat tocmai în anul 1285, nu pe
urmă şi nu înainte. Punctul cronologic nu admite altă controversă
decât numai doar cu vreo câteva luni mai sus în anul 1284, prin
urmare în orice caz tot sub domnia lui Bărbat-vodă. Cronica anonimă
este într-un acord deplin cu preţioasa relatare a cronicii
austriece: bătălia decisivă cu tătarii nu se întâmplase chiar în
Ardeal, ci numai în apropiare, „circa septem castra”. Armata
creştină se compunea din unguri şi din oştirea auxiliară
oltenească, pe care ca vasal o trimise Bărbat-vodă. Mers-a în capul
ei însuşi voievodul? Nu se ştie. Când o ceată de olteni trecuse
Dunărea în ajutorul bizantinilor contra sârbilor, Bărbat-vodă
rămase în Oltenia, trimiţându-l în locul său pe Basaraba de la
Balaciu; e probabil ca şi-n rândul acesta în fruntea contingentului
oltenesc se afla vreun Basaraba, devotat lui Bărbat-vodă, desigur
dintre cei catolici. Primind porunca voievodului, Letinii şi
Romanaţii cu cnezii lor trebuiau să meargă vrând-nevrând împreună,
măcar că ortodocşii şi catolicii nu trăiau bine unii cu alţii.
Bărbat-vodă fiind catolic, i se înfăţişa acum ocazia cea mai
proprie de a-i expune la moarte pe cei mai primejdioşi duşmani ai
săi dintre ortodocşi. Aceasta ne şi face a înţelege cronica
anonimă, imaginând următoarea epistolă din partea Letinilor către
regele Ladislau: „Vechii râmleni sunt în luptă cu noi din pricina
legii, căci n-au voit să treacă cu noi la legea nouă latinească, ci
trăiesc în legea grecească în vechiul Râm. Iar acum au venit cu
toţii împreună cu noi spre ajutorul tău, lăsându-şi în vechiul Râm
numai femeile şi copiii cei mici. Iar noi suntem de aceeaşi lege cu
tine, prietenilor tăi suntem prieteni, duşmanilor tăi duşmani; deci
bine ai face, dacă i-ai trimite pe ei înaintea tuturor celorlalţi
oameni împotriva tătarilor, că doar vor cădea cu toţii în luptă;
iar dacă Dumnezeu îi va feri de tătari, să-i laşi în ţara ta, ca să
nu se mai întoarcă în vechiul Râm, iar pe femeile şi copiii lor îi
vom lua în legea noastră, latinească”.
Porţiunea cea mai veche a cronicii anonime se încheie
aici cu întemeierea Moldovei de către Dragoș-vodă la
1359. Întreaga bucată, de la început până la sfârşit, nu cuprinde
în sine absolut nimic fabulos, afară numai de originea
românilor din Veneţia, care s-a explicat şi ea prin
coloniile veneţiene în Oltenia, în secolul XIII, mai cu seamă la
Nedeia. Datoria vasalului Bărbat-vodă de a-l ajuta pe suzeranul
rege Ladislau, invazia tătarilor în Ungaria la 1285, lupta de lângă
Tisa „circa septem castra”, dezbinarea religioasă între doljeni şi
romănăţeni, toate acestea limpezesc de-a-păr-a-fir elementele curat
istorice ale porţiunii celei vechi a cronicii anonime.
Aşadar strămoşii lui Dragoș-vodă, plecaţi din Oltenia pe
la 1285, fuseseră cnezi din Romanaţi, din aceeaşi ramură a
Basarabilor de unde se trăgea Dan-vodă cel de la 1290, al cărui
frate Tihomirrămase apoi tulpina tuturor Domnilor
Ţării Româneşti până la Mircea cel Mare şi mai jos. Se poate afirma
cu tot dreptul, că intemeiatorii ambelor State româneşti, Muntenia
şi Moldova, au fost din aceeaşi familie, deşi nu tocmai fraţi, după
cum o bănuia genialul Cantemir.
B.P. Haşdeu
