Întâiul imperiu bulgar fusese stins la 1018 prin
puternicul braţ al lui Vasile Bulgaroctonul. Bulgarii rămaseră în
stăpânire bizantină 167 de ani, până când în 1185 sună iarăşi
pentru ei ceasul eliberării de sub jugul străin. Trezirea lor la
viaţa neatârnată le veni însă dintr-o parte la care ei poate nu se
aşteptau: de la păstorii români din
munţii Balcani. Răscoala acestora fu provocată prin următoarea
împrejurare: împăratul Isac al II-lea Anghelul îşi pusese în gând
să sărbătorească căsătoria lui cu fiica lui Bela al III-lea, regele
Ungariei, într-un chip cu totul neobişnuit. Pentru a aduna banii
trebuincioşi, el scrise o dare obştească, în natură, asupra
întregii sale împărăţii, dare ce trebuia să fie luată cu deosebire
de pe animale, vite, oi şi râmători, şi care lovea mai ales în
păstorii români din muntele Hemus, a căror avere de căpetenie erau
tocmai cirezile de vite şi turmele de oi.
Românii trimit doi fraţi,
Petru şi Asan la împăratul care se afla în lagărul de la Kypsella.
Deputaţii păstorilor, oameni simpli şi neciopliţi, susţinând
tânguirile lor cam cu iuţeală şi
amărăciune, Asan cel mai înfocat din ei, fu lovit peste obraz, din
ordinul sebastocratorului Ioan. Respinşi în cererile şi atinşi în
onoarea lor, ei se întorc înapoi, cu inima fierbând de ură şi
răzbunare şi se hotărăsc a răscula poporul lor contra asupritoarei
domnii a grecilor din Constantinopole. Scump trebuia să plătească
decăzuta împărăţie de Răsărit palma aplicată pe obrazul unui popor
tânăr şi viteaz care, după cum spune Veniamin din Tudela, nu fusese
stăpânit încă de nici un rege.
Propunerea făcută poporului de cei doi trimişi ai săi,
de a se răscula, întâlni deocamdată o primire îndoielnică. Lupta cu
o împărăţie mare, a cărei putreziciune erau departe de a o
cunoaşte, speria chiar şi pe cei mai inimoşi. Petru şi Asan
recurseră la un meşteşug pentru a hotărî masele şi ridicară o
biserică în Hemus, în care adunară mai mulţi oameni pe care poporul
îi credea posedaţi de spirite necurate şi aceştia fură învăţaţi, ca
după accesele cele îngrozitoare la care erau expuşi, să spună că
Sfântul Dimitrie, făcătorul de minuni din TesaIonic, s-ar fi
strămutat aici la ei, spre a-i scăpa din jugul în care se aflau.
Astfel ajunseră fraţii Petru şi Asan a convinge pe poporul lor, că
numai să îndrăznească şi îndrăzneala lor va fi încununată de o
deplină izbândă.
Revoluţia proclamându-se, Asan, fratele mai mare îşi
pune o coaronă pe cap şi coturni de
purpură în picioare, apărând el însuşi ca împărat înaintea
compatrioţilor săi
înminunaţi. După mai
multe lupte din care românii ieşiră învingători, ducând cu sine în
munţii lor nenumărată
pradă, izbuteşte împăratul să-i
înfrângă o dată pe valahi, folosindu-se de întinderea năprasnică a
unei groase ceţe şi luându-i la goană, îi
scoate din Hemus şi-i alungă până la Dunăre, unde Petru şi Asan
caută o scăpare pe malul stâng al
fluviului, la poporul cumanilor care locuia pe atunci în
Muntenia.
De-abia ajunsese împăratul în capitală, când Petru şi
Asan trecând înapoi Dunărea, ajutaţi de un puternic corp de cumani
deschid iarăşi lupta contra Imperiului Bizantin, hotărâţi de astă
dată a reînfiinţa lmperiul Misienilor şi al Bulgarilor după cum
fusese mai înainte. Generalul bizantin Cantacuzino, însărcinat de
Împărat cu conducerea operaţiilor, este surprins într-o noapte de
valahi şi cumplit bătut, pierzându-şi până şi hainele lui cele
cusute cu aur, pe care le îmbrăcară cu
mare mulţumire conducătorii răsculaţilor, Petru şi Asan. Împăratul
îl schimbă pe Cantacuzino, punându-l pe Vrana în locu-i, care însă
întoarce armele contra stăpânului său, încât această revoluţie din
Imperiul Bizantin dă timp valahilor de
a-şi aduna şi întări încă mai mult puterile, spre
împotrivire.
Românii, încurajaţi prin izbânzile lor de până acum,
încep a se coborî din munţi şi a ataca oraşele greceşti aşezate la
poalele lor, ferindu-se întotdeauna de la a primi vreo luptă
hotărâtoare în câmpie, cu trupele imperiale. După mai multe
încercări fără rezultat decisiv în anii 1187-1190, Isac Anghelul
întreprinde o expediţie în acest din urmă an, chiar în centrul
regiunii valahilor, în cetatea muntelui Hemus.
Asănestii, din momentul în care se
răsculaseră, luaseră o măsură foarte înţeleaptă, aceea de a întări
cetăţile şi castelele ce se aflau în muntele Hemus, încă de pe
timpul lui Iustinian care le ridicase aici contra năvălirilor
barbare. Valahii se închiseră în ele la venirea împăratului sau se
ascunseră în văgăunile cele mai neumblate ale munţilor şi aşteptau
momentul favorabil pentru a cădea asupra armatei împărăteşti.
Anghelul, văzând că nu le poate face nimic, se hotărăşte să iasă
din adâncul munţilor, unde nu se simţea în siguranţă şi voind să
scurteze drumul, apucă printr-o
trecătoare îngustă spre oraşul Berrhoe. Aici îl aşteptau valahii.
Cum intră armata imperială în strâmtoarea cea primejdioasă, o
ploaie de bolovani şi de stânci rostogolite curge peste dânsa din
vârful munţilor şi oştirea cade sfărâmată şi ucisă, fără a avea
măcar putinţă de a se apăra. Împăratul scapa numai după cele mai
mari pericole şi ajunge la Berrhoe, lăsând în mâna „barbarilor”
toate bagajele armatei şi însuşi coiful sau imperial pe care-l
pierduse în fugă.
Din acel moment, împăratul se leapădă de ideea de a mai
aduce iarăşi la ascultare pe valahi, şi ia faţă
de dânşii numai măsuri de apărare. Acestea erau de nevoie,
căci valahii, încurajaţi prin respingerea armatei bizantine,
atacă şi ocupă
mai multe cetăţi greceşti, precum Anhialos, Varna, Triadizza
şi le pradă pe altele precum Filipopole
şi Adrianopole. Ei devin tot mai îndrăzneţi, încearcă lupte făţişe
cu bizantinii, îl bat pe generalul Guido şi îl ucid pe Batatze
într-o luptă la Adrianopole. O nouă revoluţie din Constantinopole,
prin care Isac Anghelul este detronat de fratele său Alexios,
întăreşte şi mai mult poziţia răsculaţilor (1193).
Izbânzile valahilor păreau că vor suferi o întrerupere
prin moartea capului lor celui mai energic şi inteligent, Asan.
Anume o rudenie a lui, Ivancu, care trăia în nelegiuire cu cumnata
lui Asan, fiind mustrat şi ameninţat cu moartea de acesta,
apucă el înaintea pericolului, punând
capăt zilelor lui Asan. Acest omor însă pare a fi avut un motiv
politic, ascuns prin acel expus, căci Ivancu după moartea lui Asan,
vrea cu partida lui să răpească la el puterea. Se pare că Ivancu
fusese împins la acest omor prin înteţirile sebastocratorului Isac,
rudenia împăratului Alexios, care fusese prins de valahi într-o
luptă anterioară. Sebastrocatorul i-o făgăduise chiar omorâtorului
pe fiica lui în căsătorie. Ivancu pune cu partida lui mâna pe
Târnovo, cel mai însemnat oraş din Hemus,
unde el organizează o împotrivire contra
lui Petru, fratele lui Asan, care luase moştenirea celui ucis.
Petru, ajutat însă de fratele său cel mai tânăr, Ioniţă, îl
constrânge pe răzvrătitul Ivancu în cetatea
Târnovo, unde el îi cheamă pe greci în
ajutor, dovada cea mai bună despre înţelegerea lui cu dânşii.
Armata bizantină refuză a merge contra
valahilor şi Ivancu este nevoit să iasă din
Târnovo şi să fugă la Constantinopole,
unde căută a-i stârni pe greci contra
valahilor. El este foarte bine primit de bizantini, se căsătoreşte
cu Ana văduva sebastocratorului Isac care murise în prinsoare la
valahi şi arătându-se în mai multe lupte cu aceştia ca un
conducător priceput, împăratul pune în el toată speranţa luptei
contra răsculaţilor. Tocmai atunci se întâmplă ca şi Petru să piară
jertfa cuţitului altui ucigaş, tot din ginta sa.
Urmează în locul său al treilea frate, Ioniţă, care pune
pe o trainică temelie Împărăţia valaho-bulgară
(1197). Cum vine la domnie, îl însărcinează pe un alt valah,
Hrisos, să apere cetăţuia Strumniţa
contra atacurilor grecilor, cetăţuie aşezată pe vârful unui munte
şi ale cărei case se vedeau de jos ca nişte cuiburi, iar locuitorii
lor păreau păsări agăţate pe înălţimi. Tot Hrisos aduce curând iar
în stăpânirea valahilor cetăţuia Prosacon, un loc din cele mai bine
întărite de natură, aşezat pe o stâncă înaltă şi masivă, pe vârful
căreia conducea o singură potecă ce mergea pe marginea unor
prăpăstii înfricoşate, în fundul căreia
râul Axios (Vardarul) rostogolea
spumegoasele lui valuri. Aceasta cetate este încă întărită de
Hrisos, cu ajutorul unui arhitect şi mecanic grec smomit din
lagărul bizantin şi împăratul, atacând-o fără pregătirile
trebuincioase, este bătut cumplit şi se retrage la Constantinopole.
Altă nenorocire însă trebuia să lovească în Imperiul Bizantin.
Ivancu, acel valah renegat, care după ce-l ucisese pe Asan, îşi
căutase scăpare la greci şi ajunsese acolo la cele mai mari
onoruri, nu se ştie din ce pricină, poate
câştigat prin făgăduinţele lui Ioniţă, fuge din Constantinopele şi
vine la româno-bulgari, spre a le ajuta
în lupta contra foştilor săi prieteni. Ivancu, organizând o armată
după sistemul bizantin, devine pentru greci cel mai periculos
duşman. Alexios îl trimite contra lui pe Manoil Kamitzes, care
izbuteşte să ia cu asalt cetăţuia, pe lângă locul numit Kritzimo.
Ivancu însă îl cheamă în ajutorul său pe un alt căpitan
român, Ivan, din muntele Zagora în Hemus
şi înşelându-l pe Kamytzes prin nişte turme, pe care le trimite în
calea lui spre a-l face să se ia după ele şi să le prindă, având
nevoie de provizii, îl bate pe generalul grec de-l stinge şi-l ia
chiar prins. Grecii izbutesc totuşi mai târziu a scăpa prin trădare
de acest nou duşman, ucigându-l pe Ivancu şi trimiţându-l pe
fratele său Mito în surghiun.
În anul 1199 Nicetas Choniates raportează că sciţii
(cumanii) cu o ceată de valahi trecând Istrul au năvălit în Grecia.
Valahii de care e vorba aici locuiau la nordul Dunării, sălăşluinţa
cumanilor. Împăratul Alexios, pentru a scăpa de prădăciunile
acestor barbari, trimite după ajutor la principele Galiţiei, Roman,
care atacând locuinţele cumanilor, îi sileşte să părăsească
expediţia întreprinsă şi să se întoarcă a-şi apăra propria lor
ţară. Puţin după aceea, începând încurcăturile cu latinii din
cruciada a IV-a, bizantinii lasă deplină
libertate Imperiului valaho-bulgar de a se constitui
regulat.
A. D. Xenopol
