Să pornim de la nume. În toate ţările europene,
populaţiile respective sunt numite ţigani, gitanos, zingari,
gypsies, cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire provine
din „egyptian” etc., adică „egiptean”. Ce treabă are un popor nomad
venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să
explice. Ţiganii sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc
mulţi dintre ei în corturi; chiar şi cei care şi-au ridicat
„pagode” şi „tajmahale”, tot în corturi îşi duc existenţa. Aşa
trăiesc şi indienii? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de Nord e
plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează,
aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe
plajă tot fac; de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile –
aceleaşi, dar nu mi-am propus să scriu o carte, cel puţin nu
încă.
Ţiganii au ajuns întâi în Spania, concomitent cu
ocupaţia maură a peninsulei. Aceste triburi native în deşerturile
din Yemen și în califatul din Egipt, au luat numele de egipteni,
pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din Fez şi
din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi care erau
cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de
la de Sevilla și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi
aparțineau triburilor de origine egipteană și sub acest nume au
fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori rătăcitori pe
care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da
timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri,
compusă în principal din descendenți ai triburilor stabilite în
Spania după cucerirea ei maură și din triburile care au venit mai
târziu în urma lui Abderahman, primul rege al Cordobei. A început
astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și vagabonzilor arabi
rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat Andaluzia şi
după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia,
Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f
ol. 371 şi următoarele).
Regele Juan I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan
II – în anul 1437, au emis serioase decrete împotriva „egiptenilor”
sau a celor care luaseră drumul pribegiei. Aceste dispoziții
regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de servitute
fără nici o despăgubire, nu au fost suficient de energice pentru a
combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent
a concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură
puterii maure şi au înmulțit numărul de victime de război, pe care
le-au lăsat fără nici o altă şansă decât sclavia, rigorile exilului
şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.
Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. „Egiptenii” sau „maurii” fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 , título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.
Edictul din 1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de
ţigani (gitanos) pe toţi indivizii migratori. Codul de legi din
1785, literele E şi G arăta că denumirea de „ţigani” şi „egipteni”
sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea, din 1566 şi
1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva
vagabonzilor sunt aplicabile „egiptenilor” şi „ţiganilor”. Această
ultimă denumire se folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea
edictului din 1611 (cf. Nueva Recopilacion, vol.2, titlul 11,
legile 11 şi 14).
Bula Regală a lui Filip III din 28 iunie 1619 a
accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de mauri; mai mult decât
atât, în această epocă şi ceva timp înainte, s-a format opinia
generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le
dădea un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol.
Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul
sec. XVII şi despre care a scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă
în 1612, la trei ani după expulzarea maurilor). Fără îndoială,
ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate
edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui
decret, aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Cum
iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră
iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.
Şi în 9 mai 1633, regele Filip IV a ordonat publicarea
unui alt regulament destinat ţiganilor. Printre multele prevederi
ale acestuia, multe dintre ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se
interzicea ca ţiganii să locuiască în cartiere exclusiv ţigăneşti
sau să formeze majorităţi, le erau interzise meserii sau ocupaţii
ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea să se
depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai
severe pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a
lungul timpului mulţi regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să
certifice că ţiganii au fost sever reprimaţi şi marginalizaţi în
Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e
Africa.
De parcă ar fi o ruşine, ţiganii au cerut să li se spună
„romi”; de fapt, nu „romi”, ci „rromi”. Spun mulţi, dar fără a se
constitui într-o argumentaţie serioasă, că „rom” vine de la
cuvântul ţigănesc … „dom”, care ar însemna… „om”. Pentru copiii de
grădiniţă, explicaţia ar putea părea plauzibilă… „Rom” aş putea
înţelege, dar „rrom”? Să le luăm pe rând…
Într-o carte din sec. XIX aflată în Biblioteca Naţională
a Franţei, ni se explică anumiţi termeni vehiculaţi în Evul Mediu
în Africa de Nord. Printre ei găsim şi cuvântul „rom”. El era
folosit de către arabi pentru a-i desemna pe creştinii ce
aparţinuseră cândva Imperiului Roman din Africa. De altfel, în
limba arabă se păstrează şi azi „roum/roumi” sau „rum/rom” cu
aceeaşi semnificaţie – „creştin”. Aşadar, dacă vom certifica
denumirea de „rom” va trebui să acceptăm că ţiganii au convieţuit
în acelaşi areal cu arabii cuceritori ai Maghreb-ului. De altfel,
popoarele şi populaţiile Africii de Nord au fost puternic creştine
(începând cu sec. II d.Ch.) şi până în anul 1137, cel puţin (de
atunci datează ultima atestare documentară a creştinismului în
Africa; până în timpurile moderne, când Puterile europene au anexat
teritorii africane, creştinismul a fost înlocuit complet de
islam).
Dar să lăsăm „rom” şi să analizăm un pic cel de-al
doilea termen, cel de „rrom”. Acest dublu „r” îl întâlnim grafic
(în pronunţie mai există și la alte popoare, dar cu aceeaşi
origine) în două limbi: în spaniolă (castellano, de fapt şi în
tamacheq, limba tuaregilor. Tuaregii sunt doar unul dintre
popoarele berbere, popoare ce se întind din Maroc şi până în sudul
Egiptului, oaza Shiwa. În Antichitate şi în Evul Mediu, răspândirea
lor era cu mult mai pronunţată, berberii dând Egiptului doua
dinastii de faraoni. În alfabetul libico-punic, strămoşul
alfabetului tuaregilor, dar şi al alfabetelor europene „r”-ul dublu
era ortografiat ca şi azi, cu grupul „gh”.
Teoria care susţine că ţiganii au venit în Europa în
jurul anului 1350 din Asia este una complet lipsită de
credibilitate. Ţiganii nu puteau face obiectul unui edict al
regelui Spaniei la 1387, fără ca ei să devină, cu timpul, o
problemă socială. Un alt motiv pentru care nu avem măsuri
coercitive ce să le fie destinate înainte de 1387 este faptul că
Spania a fost o lungă perioadă sub ocupaţie maură. Reconquista nu a
durat un an – doi, ci peste 700 de ani, creştinii recucerind încet
şi cu dificultate teritoriile deţinute cândva. Prin aceasta
recucerire, creştinii au „moştenit” nu doar teritoriile, ci şi mare
parte a populaţiilor străine care le populau, printre ele şi
ţiganii.
Pentru a susţine că originea ţiganilor este în
îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi
incontestabile; doar n-au plecat toţi… Am înţeles că pe tot drumul
până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de
„origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie
teoria. Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de
surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea
ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are
ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre
Europa.
Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate
citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit
cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu
încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în
Biblioteca Academiei Regale a Spaniei. Fireşte, izvoarele
documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia
ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja
o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare
neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în
Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru ca abia
apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387). Aceasta
cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin
un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi.
Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar
fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi
chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi
albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar
putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor
cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi
căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din
popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt
insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de
ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim
la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor
mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu
piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau
melano.
„Argumentul” lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se
susţine că limba romani este una arhaic-indo-europeană şi deci ar
justifica teoria originilor indiene ale ţiganilor. Deloc, aş zice
eu! Toate limbile europene au ca origine limba primară comună din
care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte limbi
indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă
considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu
dialectul napolitan are o origine pierdută în negura timpului, dar
în care cuvintele de origine sanscrită încă ocupa un loc important
(de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa etc.).
Să spunem şi că la Alexandria, Tunis şi Constantine (Algeria)
erau în Evul Mediu cele mai mari târguri de sclavi şi astfel vom
începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor. Ipotetica şi nerealista
lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă Africa de Nord
de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate
caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu
fizicul, trecând prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le
întâlnim azi în Maghreb; obiceiul de a fura este atestat documentar
încă de pe vremea faraonilor, inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi
înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi şi atitudini teatrale, de
bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază lipsită de rafinament
– toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor.
Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Franz Iosef sub un singur nume asimilant: maghiari. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.
Dragoș Gros
