Knezatul, cu tot numele lui bulgăresc, era un asezamant
românesc ca şi voevodatul, de aceea se şi întâlneşte el numai la
români. Într-un document din 1451, îl
găsim pe Huniade dăruind moşiile rutene
Kușniţa şi
Kereczke, nobililor Ambrosiu şi Mihail de Dolha după chipul
knezatelor româneşti. Kneazul nu era decât vechiul jude roman,
singura autoritate rămasă în organizarea poporului român, după
prăbuşirea stării lui politice în noianul năvălirii barbare, după
cum voevodul nu era decât vechiul duce. De aceea şi termenul de
jude se menţine, ba îl înlocuieşte mai târziu din nou pe cel de
kneaz.
Knezii sunt inferiori nu numai voevozilor, dar şi
simplilor nobili, de care ei sunt pururea deosebiţi în documente.
Puteau însă, ca orice om de rând, să fie înălţaţi la rangul de
nobili, ceea ce se făcea prin dăruirea proprietăţii unei moşii,
atunci când erau numiţi „nobiles Kenezii”. În starea lor ordinară,
erau nişte pristavi ai satelor şi, spre deosebire de nobili,
plăteau tribut alături de ţărani. Şi knezii erau însă uneori
scutiţi de dări printr-o favoare
specială, bunăoară de „quinquagesima”.
Knezii erau îndatoraţi la slujba militară, mai ales
pentru apărarea graniţelor şi nobleţea era dată acelora dintre ei
care se deosebeau prin izbânzi vitejeşti. Sunt mai multe urme
păstrate prin documente, despre valoarea războinică a knezilor
români care erau şi ei tot atât de aprigi
luptători contra străinilor, pe cât şi de neascultători faţă de
autorităţile sub care stăteau, semănând în ambele privinţe cu
superiorii lor, voevozii.
Aşa, un document din 1260, conferă dreptul de nobilitate
unor knezi din Sirmium, români după nume:
Creţu, Cupisa şi Racu, pentru ajutorul dat lui Bela al IV-lea în
apărarea lui de puhoiul tătăresc. Un alt document, din 1358, îi
dăruieşte lui Socol kneazul două moşii pentru vitejia lui în luptă.
Un altul, dat de Sigismund, îi mulţumeşte kneazului Dionisie, fiul
lui Cerca pentru strălucitele lui merite în expediţia din
Bosnia.
Cât despre spiritul răzvrătitor al knezilor, este şi el
adeverit de mai multe documente. Unul din 1358 îl arată pe kneazul
Basarab din Carașul Mare şi pe un alt
kneaz, tot Basarab din Carașul Mic
atacând şi dând foc casei kneazelui Socol (Zokul) care pierdu în
acel pojar actul de dăruire al regelui pentru moşia Valea
Secașului (Sekaspataka). Un kneaz,
Ladislau Lehăcescu, din districtul
Mehadiei, fuge în 1376 de pe moşia
Balașniţa în
Valahia, la duşmanul regelui maghiar, Vladislav Basarab, pentru
care regele îi confiscă knezatul şi-l
dă lui Raicu. Alţi trei kneji valahi,
Costea, Stanciul şi popa Volcul, nemulţumiţi de domnia ungurească,
fug în Moldova, după ce pustiesc knezatele lor, pentru care sunt
osândiţi a pierde aceste knezate, pe care voevodul Transilvaniei le
trece lui Mihail Basarab în 1435. O altă încercare de răscoală este
făcută de nişte knezi din ţinuturile valahe ale castrului Deva. O
răzvrătire mai însemnată este aceea din 1408 a knezilor (sau
voevozilor, titlul lor nu este dat) Ladislau, Mihail şi Dan care îi
ridică contra lui Sigismund pe locuitorii din regiunea
Timișului, luând castelul Vylak ca
bază de împotrivire şi care răscoală este
liniştită de rege numai cu greutate. Cauza acestor necontenite
răzvrătiri ne-o dă documentul raportat de
Kemeny: anume greutatea slujbelor militare. Mijlocul knezilor de a
scăpa de greutăţile knezatului erau, în afară de răzvrătire şi
fugă, uzurparea titlului de nobil. Un document ne spune că mai
mulţi knezi valahi copărtaşi ai unui knezat, protestează contra
uzurpării titlului de nobil din partea unuia din ei, ceea ce
scutindu-l de îndatoririle legate de posesiunea knezatului, arunca
toată sarcina pe spatele celor rămaşi.
Slujba către castele era cu atât mai grea, cu cât ea era
îmbinată cu dari destul de împovărătoare,
anume de fiecare casă din satul său satele kneazului, câte 3 groşi
dare, ce era desigur garantată şi împlinită, în caz de
lipsă, de averea kneazului. Afară de
aceasta, quinquagesima din oi, dijma din porci şi albine. Knezii
mai datorau o taxă regelui câte o marcă de argint de knezat, după
cum reiese dintr-un proces între knezii Dragotă
şi Ioan din Râul Alb şi
Ianușcă Basarab
şi Costea, knezi din Râuşor, de la plata acestei taxe. Knezii mai
erau datori să facă şi poliţia moşiei. Aşa, un kneaz, Toma este
osândit în 1342 la gloabă de 3 mărci, pentru că nu-l adusese pe
furul unui cal la vice-comitele din
Caraș.
Care erau drepturile şi foloasele knezilor? Mai întâi,
ei puneau în lucrare un drept de judecată care, deşi mai restrâns
decât acela al voevozilor, trebuia să le aducă destul de bune
foloase legale şi pe delături, cum era obiceiul în acele timpuri.
Aşa, concesia knezatului către familia Mutnuk (Iuga şi Bogdan)
asupra unui sat nou aşezat, conţinea dreptul de judecată asupra
locuitorilor, exceptându-se furtul, prădăciunile şi dările de foc.
În afară de acest drept de la care trăgea foloase prin jumătate din
amenzi, mai erau scutiţi de oarecari
dări, precum însemnata contribuţie
quinquagesima. Aveau şi oarecare privilegii în privinţa
păşunatului, dar dacă aveau şi zile de clacă
ale ţăranilor, cum era în Galiţia, nu se poate şti. Knezii
erau de obicei scutiţi de contribuţii, cel puţin unii din ei,
precum bunăoară aceia din ţinutul Hunedoarei. Unii knezi însă se
văd supuşi la dări. Scutirea nu era,
deci, un aşezământ obştesc, ci o favoare.
Să nu ne înşelăm prin destul de numeroasele documente
care, spunând că dau knezatul, dau într-adevăr moşii în deplină
proprietate. Aşa, un document din 1153 specifică între drepturile
unui knezat locurile arabile cultivate şi necultivate, ogoarele,
apele, fluviile, pădurile, văile, viile, cursul apelor şi „toate
foloasele ce se ţin de knezat”. Aceste foloase sunt însă acelea ale
proprietăţii moşiei care sunt totdeauna cuprinse într-o astfel de
formulă, pe când drepturile knezatului
propriu-zis sunt totdeauna mai restrânse: „cu toate foloasele,
drepturile şi pertinenţele ce se ţin de
dânsul”.
Dăruirea moşiei, unui kneaz asupra căreia el avea până
atunci numai dreptul de knezat, îl ridica la rangul de nobil. El
înceta de a mai fi kneaz, cu toate că păstra titlul acesta şi
de-acolo înainte. Jurisdicţia pe care el o avuse asupra
locuitorilor satului în puterea knezatului, o punea acuma în
lucrare în însuşirea lui de proprietar nobil, rânduind pe alţi
knezi în locul lui, pentru a se îndeletnici cu treburile mărunte
ale cârmuirii satului. Knezii români ridicaţi la starea de nobili
dispăreau deci din rândurile clasei lor pentru a o îngroşa pe aceea
a nobililor şi a se stinge împreună cu
dânsa în
sânul naţiei
cuceritoare.
A. D. Xenopol
