loan Asan

Postat în Edu
la 17-09-2015 05:11
261 vizualizări

loan Asan este, după Ioniţă, cel mai strălucit reprezentant al dinastiei Asanilor. Pe timpul lui se întindea împărăţia româno-bulgara peste toată Moesia, parte din Serbia cu Belgradul şi Nisul, Tracia cu Didimotichul şi Adrianopole, Macedonia întreagă şi ţara albanezilor până la Durazzo, încât vedem că împărăţia lui loan Asan se coborâse din munţii unde o înfiinţase răscoală valahilor şi se întinsese în câmpia locuită pretutindeni de poporul bulgar. loan Asan se intitulează singur şi primeşte de la vecini tot titlul unchiului său, Ioniţă, de domn al valaho-bulgarilor. Pe cât de aprinşi şi de cumpliţi fuseseră predecesorii săi, pe atât de blândă şi omenoasa se arata domnia lui loan, încât el lasă întipărită în memoria oamenilor, pe lângă amintirea unei înalte măreţii, pe acea a unei figuri dulci şi bune care atrase binecuvântarea contemporanilor şi părerile de rău ale posterităţii. Ioan Asan se căsătoreşte cu Maria, fiica lui Andrei al II-lea regele Ungariei. Pe fiica lui, Elena, o mărită după fiul lui Ioan Duca Batatze, împăratul grec din Niceea, cu care apoi se leagă pentru a ataca Imperiul Latin ce mai ducea o existenţă efemeră în Constantinopole. Chiar capitala este asediată în două rânduri de către aliaţi şi puţin lipsi, de dânsa nu căzu în manile lor.

Papa interveni atunci în favoarea Imperiului Latin pentru a-l scăpa de pieire, cerând de la regele Ungariei să meargă în ajutorul împăratului latin. Din fericire pentru latini, alianţă între Batatze şi Asan se strică în curând, din cauza scopului dat la lumina de cel dintâi, de a-şi întinde domnia sa în Europa, unde Asan înţelegea să stăpânească el. Relaţiile cu papa îndrumate în aparenţă pentru vecie de Ioniţă, nu ţinuseră nici măcar cât viaţa întemeietorului lor. De îndată ce Ioniţă se sculase cu război contra latinilor, el se îndepărtase de biserică romană. Astfel patriarhul din Târnovo, la început pus sub papa, rupând odată cu stăpânul său legăturile care-l uneau cu Roma şi pe de altă parte, pe atunci Constantinopole şi cu patriarhul ei fiind căzuţi în stăpânirea latinilor, se înţelege cum exarhul romano-bulgarilor dobândi neatârnarea şi autocefalia care erau pe de altă parte considerate de popor ca o împlinire neapărată a neatârnării statului.

Şi cu toate acestea era neapărat că, îndată ce relaţiile cu grecii se înturnaseră în rău, împăraţii româno-bulgari să caute a se apropia de latini, fie numai pentru a-i speria pe greci şi a-i face mai plecaţi a primi pretenţiile lor. Stricându-se bună înţelegere între Asan şi Batatze, corespondenţa între papa şi împăratul româno-bulgar reia un caracter mai prietenos. Totuşi, din titlul dat de marele pontif capului romano-bulgarilor, de „domn al bulgarilor şi valahilor” şi nu împărat sau rege al lor, precum îl numea Inocenţiu al III-lea pe Ioniţă în scrisorile sale, se vede că un ghimpe tot rămăsese în legăturile papei cu Asanestii, din încordările de mai înainte. Papa însă, crezând că a pus iarăşi mâna pe biserica valaho-bulgara, trimite în acelaşi an, odată cu a doua scrisoare către Asan, o enciclică către toţi prelaţii din Bulgaria şi din Valahia, prin care îi îndeamnă la întoarcerea în sânul bisericii drept credincioase. Aceasta pripire a papei strica totul şi Asan se schimbă din prietenul prefăcut, în duşmanul făţiş al papei, mai ales că şi cu latinii, relaţiile îmbunătăţite un moment, se rupseseră iarăşi. Papa înfuriat, îl provoacă pe regele Bela al IV-lea a pleca într-un soi de cruciada contra necredinciosului Asan şi cere de la Baldouin al II-lea, împăratul Constantinopolului, să-i cedeze lui Bela drepturile de supremaţie pe care Baldouin le avea asupra Împărăţiei valaho-bulgare. Bela pretinde de la papă ca toate pământurile ce le va cuceri de la bulgari, precum Bulgaria sau Macedonia, să rămână alipite de monarhia ungară, iar papa să aibă asupra lor numai autoritatea bisericească. Bela însă este împiedicat să dea urmare planurilor sale, prin cumplită năvălire tătara, care începuse a veni către Europa.

În 1241 moare şi Ioan Asan, lăsând mai mulţi copii, din care cel mai mare, Caliman, se urcă pe tronul tatălui său. După Caliman, mort în 1246, urmează fratele său, Mihail, care şi el este ucis în 1257, de către vărul său, Caliman II. Acesta voind s-o ia cu de-a sila în căsătorie pe sora mortului, fiica lui Ştefan Uros, regele Serbiei, pentru a legitima uzurparea sa, este ucis de Uros în 1250. Cu dansul se stinge dinastia Asanilor şi rămânând tronul vacant, se întruniră marii demnitari ai împărăţiei, pentru a alege un nou monarh. Alegerea căzu asupra lui Constantin, nepotul de fiu al lui Ştefan Nemania, întemeietorul puterii sârbilor, care pentru a-şi întări dreptul la coroana Statului valaho-bulgar, se căsători cu o nepoată a lui Ioan Asan şi-şi dete numele de Constantin Asan. El nu mai avea însă nimic altceva în comun cu vechea dinastie decât numele acesta de împrumut.

Istoria împărăţiei valaho-bulgare ne arată că originea şi începutul ei este de căutat la poporul romanilor din munţii sudului Peninsulei Balcanice. Aici se răscula acest puternic element contra Imperiului Bizantin, aici se dădură luptele cele mai încordate şi îndeobşte nouă împărăţie desfăşura întreaga ei putere la sudul Balcanilor, patria poporului român. Bineînţeles că, întemeindu-se Statul valaho-bulgar, organele lui cârmuitoare trebuiră să se coboare din creierii munţilor şi de aceea îi vedem pe Asanesti alegându-şi drept oraş de reşedinţă Tarnovo, aşezat pe coastele Hemus-ului spre câmpia dunăreană. Odată însă cu această coborâre a Statului valaho-bulgar de la munte la câmpie, se petrecu în întregul lui organism o transformare însemnată, al cărui studiu va lumina multe întrebări rămase până acum fără un răspuns mulţumitor.

A. D. Xenopol