În 1409, Sigismund regele Ungariei dăruieşte domeniul
Hunedoarei din Transilvania lui Voicu, militar al curţii regale,
fiul lui Sârbu, precum şi fiului lui Voicu, Ioan (Corvin de
Huniade), numit în alte documente Ioan Valahul (Românul),
cuprinzând în acea dăruire şi pe fraţii lui: Voicu, Mogoş şi Radul
şi pe unchiul său, alt Radul, pentru strălucitele slujbe militare
ale lui Voicu. Rezultă din acest act că aceştia toţi erau români
nobili care slujeau la curtea lui Sigismund, atât din numele lor,
din scrierea lui „Radul” cu articolul postpus românesc şi din
arătarea anume ca român a lui Ioan, de unele din ele.
În 1411 se judecă Pypo de Ozora cu nobilii români
Fărcaş, Ştefan şi Ladislau de Mutnuk arătaţi anume că români de alt
document, pentru moşia Varu, dându-se dreptate acestora, pe motivul
prescripţiei de 30 de ani. În acelaşi an sunt citaţi mai mulţi
români nobili din familia Macicaș: Dionisie, Andreiu, Fărcaş,
Costea, Ioan, fiul lui Mihail, fiul lui Ladisau de Macicaș, ca
proprietari ai moşiilor Ruginoasa, Topliţa, Leurdeni şi Tâncova. În
1422 se întâlnesc românii „magistrul Stanciul şi Drăgan, fiul lui
Manciul Valahul din Comiat, ca proprietari ai moşiei Vozești din
districtul Caransebeșului. Alt act, din 1422, îl aminteşte pe
nobilul român Ştefan de Olachy. Unul din 1428 vorbeşte de nobilul
Dan de Doboş. Albert, regele Ungariei, îi confirmă pe nobilii
români, Mihail, fiul lui Mihail de Ciorna şi pe Blaș, fiul lui
Stoian de Ciorna, în posesia moşiilor lor părinteşti, dispunând să
le stăpânească cum stăpâneau moşiile lor şi ceilalţi nobili români
din Banat. Un document din 1430 aminteşte pe o nobilă doamnă Stana,
fiica lui Ioan voevod de Rozalia, a cărei origine româneasca se
vede pe numele ei, apoi din faptul că soţul ei, Gurhu „este arătat
că român”. În 1457, regele Vladislav întăreşte privilegiile tuturor
nobililor valahi, ale knezilor şi a celorlalţi valahi din
ţinuturile Banatului, ca mulţumire pentru credinţa şi slujbele pe
care ei le făcuseră, nu numai lui ci şi predecesorilor lui, regilor
Ungariei, mai cu seamă în apărarea vadurilor Dunării contra deselor
năvăliri ale turcilor. Deasemenea se mai întâlneşte o nobilime
româna numită chiar în documentele maghiare „boerones” (boieri) în
ţinutul Făgăraşului.
Mai aducem din nenumăratele documente care constată
existenţa unei bogate nobilimi române în ţările de peste munţi în
vremile mai vechi, încă următoarele: unul din 1442, dania lui
Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ştefan şi Mihail din
Craciunești pentru slujbele aduse în zilele împăratului Sigismund
şi ale regilor Albert şi Vladislav, danie ce se face în condiţiile
în care „îndeobşte românii posedă moşii în Maramureş”. Când se
introduc români în moşii câştigate prin judecăţi, formula obişnuită
este că ei au fost reintroduşi în curţile lor nobiliare. Alt
document din 1511, dat de Contele de Thomor, căpitanul Făgăraşului,
îi confirmă pe Vulcan şi pe Vasile, fii răposatului Comșa, pe alt
Radul, fiul răposatului Stoica, pe Stanislau Karabel, fiul
răposatului Şandru de Viştea, în averea moşiilor şi în oficiul de
boieri pentru Viştea de sus şi de jos şi jumătatea satului Arpașul
de jos şi peste 17 ţigani, boierie ce o căpătase strămoşul lor de
la Mircea, voevodul Munteniei şi Banul Severinului. Altul, din
1513, îi dăruieşte lui Neculai, vice-voevodul Transilvaniei,
moşiile nobilului român Petru Ladu din Slatina, mort fără
moştenitori. Un alt document, din 1518, conţine un schimb de
proprietăţi între nobilii Ladislau (Vlad), Racoviţă şi Petru de
Zylvas (din Slivaș) care se văd a fi fost români, de pe numele de
familie al celui dintâi şi acel de moşie al celui din urmă. Prin
alt document, din 1519, regele Ludovic dăruieşte nobililor români
Ladislau şi Ludovic Fiat şi lui Ladislau Racoviţă pădurea Lojna, ca
mulţumire pentru vitejia lor în luptele cu turcii. În sfârşit, mai
aducem, din miile ce se află încă, un alt document din 1540, prin
care se pune pe picior egal nobilii români cu cei unguri,
spunându-se în el că: „acelaşi lucru şi pentru nobilii români este
de înţeles şi de ţinut, aşa numai că românul nobil împreună cu
nobilii unguri să verifice depunerea jurământului şi să-l
îndeplinească”. Aceşti nobili români se bucurau de toate
privilegiile nobleţei maghiare, adică de a fi judecaţi de curia
regească şi de a fi scutiţi de plată darei numită tribut, adică a
birului. Ei mai dobândeau adeseori dreptul sabiei asupra
făcătorilor de rele pe care îi prindeau pe moşiile
lor.
Odată cu nobilimea românilor, dispăru şi proprietatea pe
care o posedă. Această clasă contopindu-se în naţia domnitoare,
răpi poporului român cea mai mare şi mai de seamă proprietate a
pământului. Dar această trecere fu şi ea silită, deoarece de la un
timp începu a se impune ca o condiţie a păstrării titlului de nobil
şi a pământului de moştenire, practicarea religiei catolice. Acei
dintre nobili care nu voiau să se supună acestei condiţii erau
despuiaţi de proprietăţile lor. Despuierea deveni sistematică după
anul 1657, când se institui un fel de comisie, „Forum
productionale”, chemat a revizui moşiile fiscale înstrăinate,
considerând ca atare proprietăţile tuturor nobililor români care nu
puteau justifica titlul de stăpânire. Moşia era confiscată, iar
boierul considerat ca „boier căzut”. Mai ales în Ţara Făgăraşului,
mai toţi vechii români trecură „prin sita deasă a forului
productional şi mulţi din ei pierdură pe lângă moşiile Ior şi
libertatea Ior personală”. Se purtau procesele pentru aceste moşii
timp foarte îndelungat, avocaţii având interes a le prelungi, aşa
că unul din ele, acel al boierilor din Gridu şi Făgăraş a început
în 1650 în limba latină, continuându-se de la 1761 în limba
maghiară, pentru a se sfârşi abia la 1854, la Curtea din Viena în
limba germană. Mulţi dintre nobilii români se lepădaseră încă de
mai înainte de moșiile lor, pentru a căuta dincolo de munţi pacea
sufletească.
A. D. Xenopol
