Intelectualii ! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! avem destui. Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la cafeneaua Brofft, singura rimă posibilă la „moft”, peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acum se află Luvrul de Bucureşti. Acolo, precum odinioară muzele în Parnas, se adunau intelectualii spre împărtăşi înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahăr, numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii invidioşi, care nu erau admişi să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia „capuţiniști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, ştiinţe s-a numit „capuţinism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică a „capuţinismului” şi „capuţiniștilor”.
Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei
excesive a intelectualilor, a început să-şi piardă încetul cu
încetul clienţii care consumau altceva decât „capuţin”. Ar fi lucru
oarecum explicabil: omul inferior se găseşte foarte strâmtorat
într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând
acolo unde se strâng persoane de elită? Din pricina intelectualilor
sau din altă pricină, puţin importă, cafeneaua Brofft, mergând din
ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desfiinţeze. Dar
intelectualii nu puteau rămâne pe drumuri; trebuiau deci să-şi
caute un nou sediu numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de
estetică, de filosofie, mai ştiu eu de ce, reclamau soluţii
urgente. „Capuţiniștii” îşi aleseseră un local mult mai frumos şi
mai confortabil decât cel vechi; strămutară sediul la Fialcowski,
cafenea-cofetărie celebră, mai ales pentru beltelele
ei.
Aici - lucru foarte ciudat şi care nu s-ar putea explica
decât prin teoria evoluţiunii, aici s-a făcut o schimbare însemnată
în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte
exclusivi şi din cale afară de discreţi, discutând pe şoptite, aşa
că să nu le poată profanii auzi înaltele înţelepciuni, la noul
sediu începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese
învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, muşterii care nu luau
„capuţin”, oameni cu totul nedemni de a se numi intelectuali. Apoi,
dezbaterile „capuţiniste” începură să se facă în gura mare, aşa că
toată lumea profană de cafenea şi cofetărie, ba, vara chiar din
piaţa Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea
profană le putea auzi, asta nu însemnează că le şi putea pricepe.
Numai aleşii le-au putut pricepe şi asta a făcut un mare bine
public: încet-încet şi din ce în ce mai numeroşi, începură să iasă
din rândurile lor, o sumă însemnată de tineri a căror vocaţiune era
să fie intelectuali. Până aici nu se ştiuseră număra, neavând un
semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a
intelectualilor.
În curând, potrivit principiului evoluţiunii, eclesia a
numărat aşa de mulţi adepţi, încât Fialcowski nu i-a mai putut
încăpea şi ei au pornit care încotro să propovăduiască... Azi, mai
mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii
sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice,
mai ales când e vorba de „mişcarea culturală”. Ei fac ploaie şi
vreme bună, ei tarifează preţurile succeselor şi decernează laurii,
ei condamnă, îngăduie sau încununează în literatură, în teatru, în
arte, în ştiinţă, în fine în tot: ei! ei,
intelectualii!
Aceste exemplare de lux ale omenirii mişună astăzi prin
toate unghiurile publice. Lipsiţi cu desăvârşire de vreo falsă
fudulie, intelectualii intra în toate localurile de consumaţie şi
se amestecă bucuros cu toţi comunii muritori... Asta e o tactică
iezuitică, aşa cred eu; căci, pentru a renunţa aceşti aleşi la
mândria lor legitimă şi a se apleca aşa cu dinadinsul la contactul
nostru, trebuie că au un scop şi acela desigur nu poate fi altul
decât luminarea maselor ignorante. Odată cu ieşirea de la
Fialcowski care numaidecât s-a desfiinţat şi el ca şi Brofft,
eclesia „capuţinistă” a trecut din perioada clasică în perioada
politică: de la revelaţie la apostolat. Iată-i... La orice masă de
la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei muşterii, unul
desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei
doi profani? Îşi îndeplineşte misiunea: propagă, luminează,
vulgarizează. Sunt chelneri care, după câte au prins pe apucate din
dezbaterile şi conferinţele intelectualilor, pot face marţ pe un
profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua
repede.
Dar mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata: „Bine, după
câte mi-ai scris aici, cam înţeleg eu ce sunt intelectualii; dar
atâta nu mi-e deajuns; voi să-mi dai o definiţie mai scurtă şi mai
limpede; să-mi spui desluşit ce este un intelectual?”. „Bucuros”,
răspund eu; iată: „Omul care dispreţuieşte orice ocupaţie de
imediată utilitate pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila
profesiune de gânditor se numeşte intelectual. Sunt mii şi mii de
unelte în lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rindea,
ciocan şi nicovală, cot şi terezii... cine le mai ştie pe toate? Un
întreg arsenal inchizitorial! Fără acesta, omenirea n-ar putea
stoarce binele ei din sânul naturii, din sânul mamei crude, care
mai totdeauna trebuie apucată strâns în cleşte, canonită, bătută
până la sânge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei!..
intelectualul e prea blând fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mâna
lui, care n-are altă menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar
murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură.
Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o unealtă
mult mai nobilă, o zestre divină: gândirea! Acu’... deştept ori ba,
spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca astea
sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată
siguranţă: „Eu?... Eu sunt un intelectual!”.
I.L. Caragiale
