Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria
românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor
patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia
Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune
românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul
strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni
în ţara cea largă a Ardealului.
Ei s-au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe
drepte, cu aspiraţii mari şi cu speranţe vrednice să fi fost
împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire
de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale
ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au
scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai
bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe
câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal.
Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci
de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de
bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din
porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi,
neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la
ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost
minunea aceasta! A fost! La un semn dat, la o singură chemare,
vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într-aceeaşi
zi, într-acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului:
peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care
şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au
alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor
politice şi cu toţii într-un gând să-şi ceară dreptul.
Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de
căpetenie pentru noi este faptul, că românii s-au adunat aşa de
mulţi şi aşa de iute. S-au concentrat, ca trupele la o comandă. Au
rămas, într-adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot
cuprinsul ţării; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei
bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele
dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într-adevăr toţi bărbaţii
români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei
ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată şi să înalţe
steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi
pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi
i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit
că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.
Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră,
constituindu-se într-un stat declarat independent de Austria şi
voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era
principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii
se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din
de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori
buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că
ei pierd Ardealul, că ungurii vor să-i puie într-un jug nou. Ei
ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se răzvrătiră
maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit ungurii
să se dea pe partea lor. Asta n-au voit s-o facă şi au trebuit să
apuce armele contra ungurilor. Dar românii n-aveau nici cetăţi,
nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici
poeţi; singura poezie războinică „Deșteaptă-te române” a fost
scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de
sânge.
Ce era să facă românii? De unde s-o înceapă? Ce voiau să
ceară? Să se împace cu ungurii, ori să li se opuie? Şi cum şi cu ce
să li se opuie? Conducătorii românilor, de groaza unui război
civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu ungurii.
Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi
conducătorii: nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în
puterea zdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să
le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un
tânăr avocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din
Iaşi, Simion Bărnuţiu, a avut curajul să spuie pe faţă într-o
proclamaţie către popor, ce vreau românii, de unde să înceapă şi
cum. Proclamaţia lui, tipărită în mii de exemplare, s-a împrăştiat
pretutindeni. Deodată tuturor românilor, zăpăciţi până acum de
atâtea încurcături, li s-a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să
ceară şi ce să facă; ideile lui Bărnuţiu deveniră idei fixe pentru
toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut
abate.
Cel dintâi lucru cerut de Bărnuţiu era ca guvernul să
dea voie românilor să se adune cu toţii într-un congres în care să
ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români
nu credeau că guvernul unguresc le va da voie românilor să se
adune. Dar, aduna-se-vor românii? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj
la adunare? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţiu
însă, cu ai săi, nici n-a aşteptat permisiunea guvernului, ci
singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune românii.
N-au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă ungurii; chemarea
s-a făcut numai prin scrisori şi vorbă.
Şi stai acum şi te miri de lucru ce s-a întâmplat. Ca să
pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme
multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate
cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi,
pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vreo suflare românească.
Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui
Bărnuţiu au trimis scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe
preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie
altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce
sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul
o citea şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau
spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr-aceste sate
plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă
n-aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului
duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se
întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată,
cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de
şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.
Şi aşa s-a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost
a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de
repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins
al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare
s-a ales Blajul, pentru că acolo aveau românii un episcop, seminar
teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s-a
adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici; peste râurile cele mari,
peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar
românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu
luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din
apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a
neamului întreg spre un centru.
Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau
în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimis
poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum
în dumineca Tomei, ci mai târziu într-o zi pe care pot s-o fixeze
episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe
români, bine ştiind că a doua oară n-au să mai vie. Românii cereau
să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se
opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 mai. Duminica Tomei
căzuse la 30 aprilie. Intr-adevăr mulţi ţărani s-au întors îndărăt,
dar tot n-au biruit ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de
ţărani s-au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte
ziua de 15 mai.
Eu n-am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea
alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au
luat românii, că n-am loc pentru aceasta. Urmările ei n-au fost
fericite: ungurii n-au voit să stea de vorbă cu românii şi au
trimis oşti asupra lor. În urmă, românii s-au organizat şi ei ca
oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul
şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni,
Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al
lui Iancu şi al aspiraţiilor româneşti a fost tragic. Adunarea din
Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc,
căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă
naţională a românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria
noastră rămâne ca un exemplu de entuziasm naţional şi de conştiinţă
naţională şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor,
sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne
putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca-n câteva zile poporul
întreg să fie sub steaguri.
George Coșbuc
