Îți scriu… pentru că știu că nu mă vei asculta niciodată
cu adevărat. Nu ai răbdare. „Nu ai timp.” Și, poate, nici nu crezi
că vorbele mele contează.
Când oamenii îmbătrânesc, în jurul lor se face tăcere.
Li se închid porțile încet, fără zgomot, dar dureros... Cei care
altădată îi sunau în fiecare zi, uită azi și să trimită un simplu
„Ce mai faceți?”… Cei care, cândva, le umpleau casa de viață
și râsete, îi privesc acum ca pe niște figuri rămase în fotografii,
ca pe niște oameni dintr-o lume ce nu mai pare să le
aparțină.
Părinții... despre ei vorbesc. Cei care erau odinioară
de neînlocuit și de neprețuit, devin, peste noapte, „prea
sensibili”, „prea demodați” sau, mai trist, „prea obositori”, doar
pentru că îndrăznesc să spună ceva ce nu ți-a fost pe plac. Nu-i
mai privești cu inimă... iar dacă le treci pragul, o faci în grabă,
mecanic, ca pe o datorie. Iar când ești acolo, ești departe... în
gânduri, în telefon, în altă conversație, în altă
lume.
Știu, viața te înghite cu totul. Cu alergătura, cu
telefoanele, cu notificările, cu grijile tale, cu ecranul care îți
mănâncă orele fără să-ți dai seama... Dar între timp, undeva,
într-o casă care încă miroase a copilărie, stau doi oameni și
așteaptă. Nu știu să ceară, nu știu să bată obrazul. Ei doar stau…
și speră. Speră să sune telefonul, speră să le treci pragul, să le
spui doar: „Ce mai faceți?” Nimic complicat, doar un semn că nu
i-ai uitat.
Nu, nu-ți scriu ca să te cert. N-am dreptul și nici
gândul acesta. Îți scriu cu o durere pe care tu încă n-o cunoști.
Îți scriu dintr-un loc gol, dintr-un suflet care nu mai are
părinți. Eu nu mai am cui să-i trec pragul, să-i duc o pâine caldă,
nu mai am cui să-i spun „Aveți grijă de voi” la plecare. Și
mi-e dor de acel cuvânt cald spus la ușă: „Ai grijă de tine,
mamă...”
Ceea ce-ți scriu este, mai mult decât orice, o
rugăminte: să-ți amintești că ai încă părinți. Că în spatele unei
uși tăcute stă o mamă, un tată, și te așteaptă. Nu ca să-ți ceară
ceva, nu ca să te mustre, nu ca să se plângă de ale lor... Ci doar
pentru că le e dor... de tine, de copilul care le aducea lumină în
casă și sens în viață.
Când i-ai întrebat ultima oară, cu adevărat: Mamă, tată,
sunteți bine? Aveți ce vă trebuie? Pot veni să vă strâng în brațe?
Pot să vă alin, cum m-ați alinat voi pe mine o viață
întreagă?
Când ai privit ultima dată casa copilăriei tale cu ochii
recunoștinței? Să vezi dacă e ceva de reparat, de adus, de așezat
în ordine?
Nu uita… într-o zi, vei ajunge și tu bătrân și vei
înțelege. Vei simți pe pielea ta ce înseamnă să nu bată nimeni la
ușă, să nu te mai întrebe nimeni dacă inima ta mai poate duce. Să
nu mai contezi pentru cei cărora le-ai fost totul. Să nu mai încapi
în viața lor, în inima lor...
Și-atunci… cu sufletul frânt îi vei căuta pe ai tăi...
Nu într-o casă, nu la o poartă, ci cu flori și lacrimi, pe sub un
covor de iarbă, acolo unde nu se mai răspunde... Și vei înțelege
cât de bogat ai fost și cât de sărac ai devenit. Cu toată lumea ta
mare, care nu-ți va șterge lacrimile, nu-ți va aduce o supă caldă,
nu-ți va spune „Ai grijă de tine…”
Încă mai ai timp. Întoarce-te, privește-i, ascultă-i.
Fă-ți timp pentru ei, bucură-te de prezența lor. Strânge-i în
brațe, din toată inima. Fă-o cât timp sunt acolo, cât timp încă te
așteaptă... Habar nu ai cât ești de norocos și de
bogat!
.jpg)
