Cu ani în urmă, am trăit o iubire care părea statornică,
liniștită, curată.
Nimic nu prevestea sfârșitul. Ne înțelegeam, trăiam în
armonie, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că inima lui se îndrepta
încet spre altcineva, fără ca eu să simt măcar o adiere de
neliniște.
Și totuși, într-o zi, fără o discuție onestă, fără acea
minimă eleganță a despărțirii care lasă demnitatea intactă, și-a
găsit pe altcineva.
N-am făcut crize. N-am implorat explicații. Nu mi-am
strigat suferința.
Am plâns, da. Dar în tăcere. În tăcerea care știe să fie
demnă chiar și atunci când inima se frânge. L-am lăsat să plece. Nu
l-am implorat să rămână, nu m-am zbătut să-l
recuceresc.
Dar ea - cealaltă femeie - nu s-a mulțumit cu simplul
fapt că l-a câștigat. Parcă nu-i era de ajuns prezența lui alături
de ea. Simțea nevoia să îmi dovedească mereu, obositor, că a
„înfrânt”.
Îmi trimitea mesaje pline de satisfacție ostentativă,
dintre care unul îmi răsună și azi în minte: „Acum este al
meu.”
Se temea, probabil, că el s-ar putea întoarce la mine,
că aș putea încerca să-l recuceresc. Poate de aceea îmi trimitea
mesaje menite să mă facă să renunț, spunându-mi că nu sunt destul
de bună pentru el, că nu mă ridic la nivelul financiar dorit (?) și
alte asemenea inepții...
La un moment dat, obosită de insistențele ei, i-am
răspuns cu seninătate: „Păstrează-l, dragă. Eu știu că merit mai
mult.”
I-am spus și ceea ce, sincer, intuiam: că nu pot garanta
că el nu va încerca, într-o zi, să se întoarcă la mine - ceea ce,
previzibil, s-a și întâmplat.
„Păstrează-l, cu tot cu îndoielile lui” - a fost
ultimul mesaj pe care i l-am trimis. „Ce cucerești cu disperare,
păstrezi cu teamă...”
Și nu i-am mai răspuns niciodată la mesaje.
Am înțeles că cine simte nevoia să proclame o victorie
asupra altcuiva, în adâncul sufletului său nu este nicidecum un
învingător. Este doar un suflet neliniștit, flămând de confirmări,
avid de o validare pe care, oricât ar căuta-o în afara sa, nu o va
găsi niciodată deplină.
Anii au trecut. Întâmplarea a făcut să ne mai
intersectăm prin oraș. Ea îmi zâmbea triumfător, îl apuca strâns de
braț, îl săruta cu vădită ostentație, de parcă fiecare gest era o
lovitură simbolică adusă mie.
Dar eu o priveam cu seninătate. Nu cu dispreț, nu cu
superioritate, ci cu liniștea aceea pe care o are omul
împăcat cu drumul său.
Recent, ne-am întâlnit din nou, într-un spațiu public.
Mi-a zâmbit, surprinzător de cordial, și m-a salutat. I-am răspuns,
fără ezitare, politicos. Prietena mea, martoră la scena aceasta,
mi-a șoptit revoltată: „Cum de o saluți pe femeia
asta?”
Am zâmbit și i-am spus: „Poate chiar ar trebui să-i
mulțumesc. Mi l-a scos din viață, mi l-a luat din suflet, și uite
cât de bine îmi este fără el. Nu sunt supărată pe ea. N-am fost
niciodată. Sunt mai puternică decât atât.”
Pentru că, în cele din urmă, adevăratul câștig este
întotdeauna al femeii care rămâne cu sufletul curat, cu demnitatea
neatinsă și cu liniștea netulburată. Cea care nu a fost nevoită să
calce peste alt suflet pentru a se simți valoroasă. Cea care,
privind înapoi, nu simte nevoia să măsoare câștigul în numărul de
inimi frânte, ci în propria pace lăuntrică.
Așa că, dragă „cealaltă femeie”, chiar îți mulțumesc.
Pentru că mi l-ai luat atunci când trebuia să plece. Pentru că,
fără să știi, mi-ai făcut un bine: mi-ai eliberat drumul către o
viață mai bună.
Așadar, victoria ta nu înseamnă înfrângerea
mea.
Există, din păcate, femei care își risipesc energia
într-o luptă absurdă pentru a cuceri bărbatul altei femei. Și, de
cele mai multe ori, trăiesc cu iluzia ademenitoare că, odată ce
l-au „câștigat”, acest lucru le validează superioritatea. Le place
să creadă că „reușita” lor confirmă că sunt mai frumoase, mai
valoroase, mai demne de iubire.
Însă adevărul este altul, mai puțin măgulitor și mai
greu de acceptat: o astfel de „victorie” nu vorbește despre
calitățile ei, ci despre disperarea care a împins-o să lupte într-o
cursă nedemnă.
Pentru că a smulge pe cineva dintr-o poveste de dragoste
nu înseamnă, în mod real, că ai fost mai bună...
Să râvnești la ce aparține altcuiva, să tulburi liniștea
altor suflete, să calci peste sentimente fără să-ți tremure
conștiința - asta nu este nici forță, nici valoare, nici victorie.
Este doar o rătăcire oarbă, alimentată de disperare.
Cine pătrunde cu orice preț într-o relație deja
construită, cine distruge echilibrul altora fără pic de scrupule,
cine calcă peste sufletul altei femei pentru a obține ceea ce
dorește, nu dovedește superioritate. Dovedește, mai degrabă, o
lipsă cruntă de empatie și de respect, atât față de ceilalți, cât
și față de sine.
Dragostea nu este și nu va fi niciodată o competiție
între femei. Bărbatul pentru care ești nevoită să lupți, să
înfrângi, să-l smulgi din brațele altei femei nu este un premiu. Nu
este nici trofeu, nici laudă de sine, nici dovadă a valorii tale...
ci mai degrabă o rană purtată dintr-o relație în alta. Iar acolo
unde s-a semănat durere, niciodată nu va rodi
liniștea.
Poate că pentru o vreme, îți vei hrăni orgoliul cu
iluzia că ai câștigat. Dar mai devreme sau mai târziu, această
iluzie se va risipi. Și atunci vei înțelege că, dacă a fost nevoie
să frângi o altă inimă ca să-l obții, nu ai câștigat nimic. Ai
ales, mai degrabă, să te pierzi pe tine, în disperare.
Disperarea de a fi „aleasă” nu este o virtute, ci o
rătăcire amară a sufletului. Lipsa de scrupule nu e o medalie de
onoare, ci o pată pe conștiință. Iar absența empatiei nu e o dovadă
de tărie, ci o rană adâncă, deghizată sub masca
triumfului.
Se ascunde o amăgire perfidă în a crede că, dacă ai
înfrânt o altă femeie, ești cu adevărat mai presus decât ea. Dar
poate că, în realitate, n-ai fost decât mai potrivită pentru el.
Poate că nici n-a fost nevoie de vreo luptă, pentru că el era deja
plecat, cu sufletul, din povestea lor. Iar asta nu te face mai
bună, ci doar persoana la care el a ajuns atunci când relația lui
cu ea se stingea oricum.
Am învățat, cu timpul, că ceea ce îți aparține cu
adevărat nu îți poate lua nimeni. Iar ceea ce viața îți ia, o face
pentru că trebuie să facă loc la altceva, poate mai potrivit pentru
tine. Când cineva pleacă, nu pleacă pentru că altcineva a fost mai
bun. Ci pentru că destinul îl duce pe fiecare acolo unde îi este
locul.
Nu există victorie adevărată acolo unde a fost nevoie de
suferința altcuiva pentru a o obține. Nu există fericire reală
clădită pe ruinele unei iubiri destrămate. Și nu există liniște
acolo unde s-au strecurat minciuna, trădarea și lipsa de
demnitate.
Așa că, dragă „cealaltă femeie”, dacă ai nevoie să te
convingi că ai câștigat, amintește-ți: victoria adevărată nu se
măsoară în oameni smulși din brațele altora, ci în pacea sufletului
tău. Iar dacă pentru a obține un bărbat ai fost nevoită să calci
peste inima altcuiva, nu ești mai bună... ci doar mai flămândă de
confirmări. Și oricât ai încerca să ascunzi această foame sub
zâmbete de triumf, ea va rămâne mereu cu tine.
Iar ceea ce ți-ai însușit provocând durere, te va durea
într-o zi. ?
.jpg)
