La un moment dat, niște prieteni foarte dragi mie au
ajuns într-un punct critic în căsnicia lor. Îi știam bine pe
amândoi, le fusesem aproape de-a lungul anilor și nu a fost nevoie
să-mi spună ce nu merge în relația lor. Observasem, în tăceri, în
gesturi, în cuvinte strecurate aparent fără greutate, cum se
clatină ceva esențial între ei. Mă așteptam, cu tristețe, să se
ajungă aici.
Primul care a venit să discutăm despre asta a fost el.
Doar că discuția noastră nu s-a desfășurat între patru ochi, ci… în
fața mamei lui. Mama aceea care intervine constant, cu opinii
necerute, cu reflexe vechi de viață trăită în umbra unui bărbat pe
care „l-a servit 40 de ani și n-a mai murit”. Mama aceea
care nu ascultă, ci se apără.
- Nu înțeleg ce îi lipsește, mi-a spus
el la un moment dat. Are tot ce îi trebuie. O iubesc, o
respect, îi sunt fidel. Mergem în vacanțe. Ce vrea mai mult de la
mine?
- Poate că percepția ta despre respect nu este
tocmai ceea ce are ea nevoie să simtă., i-am spus cu
sinceritate. Și i-am adus exemple simple, din viața lor cotidiană,
scene la care am fost martoră: „Dă-mi sarea.”, „Mai adu
pâine.”, „Mi-e sete.”, „N-ai adus smântână?”, „Nu faci și tu o
cafea?”,„Unde-s șosetele?”,„Îmi aduci un prosop?”, „Comandă-mi și
mie...” ... Un șir lung de comenzi, repetate
automat, rostite cu o naturalețe care, în timp, a devenit
obositoare, chiar umilitoare.
Mama lui, desigur, a sărit ca arsă:
- Dar ce mai exagerezi, dragă! Și te mai miri că nu
te-ai măritat până acum. E nevasta lui. E normal să-l servească! Eu
l-am servit pe taică-său 40 de ani! Nici măcar nu știa unde sunt
șervețelele în casă. Așa sunt bărbații!
- Mă scuzați, i-am spus, dar nu, nu așa
sunt bărbații. Așa au fost educați unii dintre ei.
Și poate discuția ar fi devenit aprinsă dacă fiul ei nu
i-ar fi cerut, cu oarecare jenă, să nu se mai
amestece.
Dar, din păcate, concluzia lui a fost tot un
refugiu:
- Femeile sunt foarte greu de mulțumit. Visează
feți-frumoși, gentlemani care să le deschidă ușile, să le aducă
flori în fiecare zi. Nu trăim în basme.
Cuvintele lui nu erau altceva decât reflexul unui bărbat
crescut să creadă că e firesc ca o femeie să fie ridicată de la
masă ca să-i aducă apă, sare, o bere, să comande în locul lui în
restaurant... Să-l servească. Să-l slujească. Să-l răsfețe, să-l
ocrotească, să-l menajeze.
Și cum să-l convingi pe un astfel de bărbat că noi,
femeile, nu visăm la basme? Că nu cerem imposibilul? Că nu ne dorim
prinți pe cai albi care aduc flori în fiecare zi, ne deschid ușile,
ne flatează non stop și rostesc declarații teatrale sub clar de
lună? Că nu vrem să fim adulate continuu, răsfățate cu gesturi
grandioase și complimente goale? Dar da, ne dorim să fim văzute. Să
fim înțelese, ascultate, simțite. Ne dorim ca bărbatul de lângă noi
să fie cu adevărat prezent. Să aibă empatia de a observa eforturile
noastre, să înțeleagă că o casă ordonată, hainele curate și
împăturite, masa pregătită - toate acestea nu „se fac” singure,
ci sunt făcute. Să fie conștient că în spatele confortului
său stă timpul nostru, renunțarea noastră, oboseala noastră dusă în
tăcere, atunci când ne-am fi dorit, poate, doar un moment de
liniște. Să ne vadă atunci când începem să obosim, când ochii ne
sunt triști, deși zâmbetul rămâne pe chip ca un reflex
învățat.
Ne dorim să nu fim mereu ridicate de la masă ca să
aducem ceva. Să nu trudim singure, în timp ce el stă relaxat pe
canapea, absent la tot ce facem. Ne dorim să nu fim tratate ca
niște ființe a căror existență se reduce la a aduce, a rezolva, a
face. Ne dorim parteneriat, nu ordine. Apreciere, nu obișnuință. Ne
dorim, în esență, să ne simțim femei. Iubite, respectate, prețuite,
nu doar pentru ce facem, ci și pentru cine suntem. Pentru că în
inima oricărei femei, oricât de puternică ar părea, există o nevoie
profundă de a fi privită cu tandrețe, de a fi protejată uneori, de
a ști că efortul ei nu este un dat, ci un
dar.
Nu tot ce pare „bine” din afară este trăit ca fericire
dinăuntru. O femeie nu se simte iubită doar pentru că i se spune
asta, ci pentru că se simte prețuită în gesturile mărunte, în grija
discretă, în respectul tăcut.
Iubirea adevărată nu cere sacrificii mari. Cere
prezență, implicare, bun-simț. Cere să nu te porți cu femeia de
lângă tine ca și cum ți s-ar cuveni, ci ca și cum ai fi
recunoscător că te-a ales.
Și poate, într-o zi, vei înțelege că nu ai pierdut-o
pentru că „era prea sensibilă” sau „prea pretențioasă”, ori pentru
că n-ai avut timp de „prostii și copilării”. Ci pentru că, în
fiecare zi, ai făcut un pas înapoi în loc să faci unul mic
spre ea.
Pentru că ai tăcut când trebuia să-i spui „mulțumesc”,
ai cerut când ar fi fost mai firesc să-i oferi, ai rămas așezat
când ea obosea în picioare.
Nu, o femeie nu pleacă pentru că nu o iubești. Pleacă
pentru că nu se mai simte iubită. Pentru că se simte cerută,
dar nu dorită. Aleasă pentru ce face, nu pentru cine este. Pentru
că e observată doar când lipsește ceva, dar niciodată când e acolo,
prezentă, întreagă și tăcută. Pleacă atunci când nu i se respectă
timpul, liniștea, odihna, trupul, feminitatea.
Pleacă atunci când i se invalidează sentimentele și
nevoile. Când nu mai vezi că mâinile ei sunt tot mai obosite, că
zâmbetul ei e tot mai reținut, că râsul pe care îl iubeai se aude
tot mai rar. Pleacă atunci când totul este despre ce „faci tu
pentru ea”, dar nimic despre cum se simte ea lângă tine.
Pleacă atunci când o întrebi ce nu-i convine, ce vrea mai mult, în
loc să te întrebi „Oare sunt destul de bun pentru ea, oare se
simte iubită? Nu cumva nu-i mai sunt sprijin, ci
povară?”
Pleacă atunci când tăcerea ei ți se pare normală, dar
orice reacție te deranjează. Când efortul ei devine un obicei de
care nici nu mai ești conștient, iar o mică greșeală sau omisiune
devine motiv de mustrare.
Pleacă atunci când ceea ce spun și simt alții ajunge să
cântărească mai mult decât ceea ce spune și simte ea. Când vocea ei
nu mai e auzită, când trăirile ei sunt minimalizate, când adevărul
ei este mereu pus sub semnul întrebării, în timp ce alte voci, mai
comode, mai convenabile, devin lege.
Pleacă atunci când simte că, lângă tine, a rămas singură
cu toate: cu grijile, cu treburile, cu emoțiile ei. Când, de
fiecare dată când are nevoie de tine, tu ai ceva mai important de
făcut.
Pleacă atunci când o faci să se simtă vinovată pentru că
are nevoie de afecțiune, de timp, de liniște. Pleacă atunci când o
asculți doar ca să-i răspunzi și să te aperi, nicidecum ca să o
înțelegi.
Pleacă atunci când obosește să îți ceară ceea ce ar fi
trebuit să vină de la sine.
Pleacă atunci când încetează să mai spere și nu mai
găsește în suflet puterea de a aștepta ceea ce, în adâncul inimii,
știe că nu va primi niciodată.
Din păcate, relația prietenilor mei nu a putut fi
salvată. Nu pentru că iubirea ar fi lipsit, nu pentru că nu s-ar fi
putut reclădi ceva frumos, cu răbdare și voință, ci pentru că, în
spatele lui, zi de zi, gând de gând, era o mamă care i-a transmis,
uneori cu vorbe, alteori doar prin felul în care a trăit, că o
femeie trebuie tratată exact așa cum a fost tratată și ea. O
femeie care și-a dus căsnicia cu tăcere, servilism și resemnare.
Care nu a învățat să ceară, ci doar să se supună. Care nu a fost
iubită cu blândețe, ci a fost „ținută” ca un dat. Și care, în loc
să-i ofere fiului o lecție despre demnitate, parteneriat și grijă,
i-a transmis moștenirea propriilor renunțări. Pentru ea,
normalitatea însemna să fii ridicată de la masă, să aduci, să
servești, să nu te plângi. Pentru ea, iubirea era sacrificiu tăcut
și efort neobservat. Și l-a învățat că, dacă o femeie nu acceptă
același tip de viață, înseamnă că e nerecunoscătoare, că are
așteptări nerealiste, că visează la basme, că e feministă. Așa se
perpetuează nefericirea, dintr-o generație în alta, ca o rană
transmisă sub forma educației. Ca un model de viață dat mai departe
fără să fie chestionat.
Și chiar dacă el a avut în fața ochilor o femeie blândă,
răbdătoare, prezentă, care l-a iubit și a încercat să-l facă
fericit, n-a știut să vadă altceva decât ce i s-a spus că
trebuie să vadă.