Am aflat, nu demult, că în cercul meu mai larg al
cunoștințelor, există voci care strecoară printre replici șoptite
și conversații obosite ideea că femeile care nu au un bărbat
alături sunt de compătimit.
Culmea este că ne compătimesc tocmai cei ce trăiesc în
relaţii de compromis, în căsnicii rutinate, şterse de lumină, în
poveşti în care au uitat să mai viseze. De la cei care nu ştiu sau
au uitat că există mai mult, mai viu, mai adevărat decât ceea ce au
ales să accepte. Dar noi ştim. Şi poate tocmai de aceea suntem,
deocamdată, singure.
Suntem singure, dar nu însingurate. Poate că n-am fost
alese sau poate că n-am ales, dar ce privilegiu, să poți alege! Ce
binecuvântare să poți aștepta, cu răbdare senină, un bărbat care nu
doar stă lângă tine, ci trăiește cu tine, care simte, care ascultă,
care înțelege nu doar cu mintea, ci cu inima.
Nu, nu suntem de compătimit. A fi singură nu înseamnă a
fi înfrântă. Înseamnă, uneori, a fi prea întreagă pentru o jumătate
de poveste. A fi fără un bărbat nu e o cruce de purtat, ci uneori e
o binecuvântare de dus cu pași liberi.
Poate că ne lipsește, din când în când, o mână care să
ne țină, dar avem alte mâini: ale prietenilor care ne iubesc fără
pretenții, ale părinților, ale propriei noastre ființe, înzestrată
cu forță, cu sens și cu dorința de a merge înainte,
frumos.
De ce cred unii că suntem de compătimit? Pentru că
suntem libere, pentru că ne alegem singure pașii, pentru că ne
trăim bucuriile fără măsură impusă din afară? Pentru că avem
curajul de a aştepta ceva ce ne va onora sufletul, nu de a ne agăţa
de o prezenţă doar de dragul de a o avea? Da, unele dintre noi pot
trăi frumos, se pot simți întregi, fără să fie definite de prezenţa
unui partener. Fericirea noastră nu se sprijină pe un umăr de
bărbat, ci pe coloana noastră interioară, dreaptă, asumată,
curajoasă.
Iar dacă unii ne privesc cu milă, să nu ne irosim
explicându-ne... să-i privim cu seninătatea celor care înțeleg.
Poate că nu și-au întâlnit niciodată acel partener pe care îl
visau. Poate că au învățat să se împace cu prea puțin și au numit
împăcarea asta... viață.
Nouă nu ni se pare trist că nu avem un partener, nouă ni
se pare trist că unii aleg să nu mai spere la mai mult. Că nu-şi
mai amintesc cum se simte dragostea adevărată. Noi nu ne-am grăbit,
nu ne-am aruncat în braţe ocazionale doar de frica singurătăţii. Am
rămas în așteptare din respect faţă de ceea ce suntem şi ceea ce
merităm.
Şi ne e bine aşa. E frumos, curat, senin.
Așadar, dacă vreodată veți simți nevoia să ne mai
compătimiți, faceți-o doar atunci când ne veți vedea plângând de
singurătate, nu atunci când ne trăim viața frumos, cu bucuria și
seninătatea celor care şi-au descoperit valoarea în afara validării
altora. Păstrați-vă mila pentru poveștile cu adevărat triste, nu
pentru cele în care o femeie a avut curajul să aleagă demnitatea în
locul convenției, libertatea în locul unui rol jucat, și
singurătatea senină în locul unei iubiri reci.
Vă mulțumim pentru grijă, desigur. Dar poate n-ar
strica, atunci când simțiți nevoia să compătimiți pe cineva, să vă
întrebați sincer dacă nu cumva ceea ce vă tulbură este tocmai
faptul că noi suntem bine… fără aprobarea voastră. Poate că, în
fond, ceea ce vă neliniștește nu sunt lipsurile noastre, ci absența
propriei împliniri, pe care încercați s-o camuflați, cu
superioritate morală, sub etichete și aparențe.
Sau, cine știe, poate că ceea ce se ascunde, de fapt,
sub compătimirea voastră, nu este mila... ci un soi de neliniște
subtilă, născută din comparația cu o viață pe care nu v-ați dat
voie să o trăiți.
.jpg)
