Sunt seri în care simți că nu mai poți păstra nimic în
tine. Nici tăcerile, nici cuvintele, nici lacrimile care se
încăpățânează să curgă... O astfel de seară m-a împins să scriu
aceste rânduri...
Mama a fost, este și va rămâne pentru mine cea mai pură
formă de prietenie. Una tăcută, necondiționată, caldă, care nu cere
niciodată nimic, dar dă totul fără să clipească. În privirea mamei
mele am găsit întotdeauna dragoste și adăpost. Nu judecată, nu
îndoială, nu teamă. Doar lumină și multă, foarte multă
răbdare.
A fost acolo, mereu, ca un țărm blând care nu obosește
să primească valurile ființei mele, fie că aduceau zâmbete, fie că
aduceau furtună. Știa să ierte fără să mustre, să aline fără să
întrebe, să tacă fără să fie distantă.
Mama este poate singura ființă care te iubește fără să
cântărească ce dai sau ce iei. Fără să-ți ceară să fii altcineva
decât ești. Mama nu te iubește pentru performanțele tale, nici
pentru bunătatea ta, nici pentru ceea ce realizezi în lume. Te
iubește pentru simplul fapt că exiști. Pentru că te-a purtat sub
inimă, pentru că ai plâns pe pieptul ei, pentru că într-o zi ai
spus „mama” și lumea ei s-a schimbat pentru totdeauna.
Ea ar muta toate greutățile lumii din calea ta, fără să
ceară explicații, fără să aștepte recunoștință.
Și chiar dacă uneori ai rănit-o, prin neatenție, prin
grabă, prin absență, mama nu ți-a purtat niciodată ranchiună. Nu
ți-a întors spatele, nu a închis ușa. Ea ți-a iertat toate
tăcerile, toate plecările fără explicație, toate cuvintele rostite
la nervi și toate momentele în care ai ales altceva.
Se bucură când reușești, când râzi, când primești o
veste bună... Chiar și atunci când ea n-are nimic. Chiar și atunci
când, înăuntrul ei, se simte mică și singură. Fericirea ta devine,
pe tăcute, răsplata ei.
În lume, iubirea se oferă adesea cu măsură, cu ezitări,
cu etichete. Ți se cere să fii într-un fel, să dovedești, să nu
greșești prea mult, să nu pleci prea departe. Afecțiunea vine cu
așteptări, cu îndoieli strecurate în priviri, cu uși care se închid
atunci când nu mai ești pe plac. Dar mama… mama rămâne, chiar și
atunci când pleci. Mama iartă, chiar și atunci când nu ceri
iertare. Mama te așteaptă fără reproș, fără cronometru, fără
mândrie rănită. Ea nu îți iubește reușitele, ea te iubește pe
tine.
Mi-am dorit, din adâncul sufletului meu, să fiu cea mai
bună prietenă a mamei mele, așa cum mi-a fost și ea mie. Și am
crezut că sunt. Am vrut să cred că ea s-a sprijinit de mine, așa
cum m-am sprijinit eu de ea mereu... Dar mama nu mi-a pus niciodată
pe umeri povara durerilor ei. Nu mi-a arătat niciodată rănile pe
care le-a dus în inima ei. Mi-a vorbit despre oboseală adunată,
despre dureri de oase pe care le pui pe seama vremii, a mai
strecurat câte un oftat printre cuvinte banale... Dar nu mi-a
vorbit despre fricile ei, despre golurile, îndoielile și durerile
ei adânci. Ea a ales, fără ezitare, să mă protejeze. Să-mi ferească
privirea de umbrele care o bântuiau pe dinăuntru, să-mi păstreze
zâmbetul netulburat, chiar și atunci când, dincolo de pereți
tăcuți, lumea ei se sfărâma bucățică cu bucățică. A știut să cadă
în tăcere, fără să mă tragă după ea.
Mamele nu ne spun niciodată totul. Și tocmai de aceea,
nu vom fi niciodată cu adevărat cele mai bune prietene ale lor,
oricât de mult ne-am strădui. Pentru că ele aleg, fără să ne ceară
voie, să ne iubească într-un mod care exclude egoismul și
plângerile. Nu ne vor spune cât le este de greu, nici ce lipsuri
au, pentru că și-au jurat, în tăcerea inimii lor, să nu ne tulbure.
Ca nimeni altcineva pe lume, mamele își doresc să nu ne fie
niciodată umbrită fericirea. Să nu le simțim, vreodată, ca pe o
povară...
Poate de aceea vă scriu... Vouă, celor care încă mai
aveți o mamă. Fiți atente nu doar la ceea ce vă spun, ci mai ales
la ceea ce tac. La zâmbetul cu care ascund durerea, la liniștea cu
care vă protejează de propriile lor neliniști. Poate aveți, acum,
puterea să deveniți nu doar fiicele lor, ci și sprijinul lor. Poate
le puteți învăța și încuraja, cu blândețe și fără grabă, că și ele
au voie să se sprijine pe cineva.
Întrebați-le, poate, într-o zi tihnită, ce simt, dacă au
ceva pe suflet. Și asigurați-le că acum sunteți mari și puternice,
că inima voastră știe să primească, să înțeleagă, să stea alături.
Spuneți-le că le puteți fi alături nu doar ca fiice, ci și ca acele
prietene blânde, răbdătoare și adevărate, pe care le-au meritat
dintotdeauna și de care, poate, au avut nevoie mereu... în tăceri,
în oboseli, în singurătățile pe care n-au îndrăznit să le
rostească. Că nu mai e nevoie să vă protejeze cu prețul tăcerii
lor.
Mamă, acum te odihnești în inima mea... și voi
încerca, atât cât pot și așa cum știu, cu fiecare gest și cu
fiecare zi trăită cu sens, să-ți fac odihna blândă, senină și
caldă, cum ai fost tu pentru mine, o viață întreagă. Să-ți fie
liniște acolo unde te-am așezat, în mine, cu tot ce ai fost și tot
ce ai lăsat în urma ta. ❤
.jpg)
