Cu ani în urmă, am locuit într-un apartament la etajul
trei al unui bloc. Nu cunoșteam aproape pe nimeni dintre vecini,
doar șeful de scară și o vecină curioasă, un fel de „cameră de
supraveghere” a blocului. Ea știa tot: cine intră, cine iese, cine
are musafiri sau cine nu plătește întreținerea la timp. Eu, însă,
eram mai mereu pe fugă, rareori aveam timp să observ ce se întâmplă
în jurul meu.
Într-o zi rece de noiembrie, stăteam pe balcon, căutând
cu privirea două pisici pe care obișnuiam să le hrănesc. Atunci am
văzut că pe un scaun din balconul apartamentului din scara
alăturată, aflat cu un etaj mai jos, stătea ghemuit un băiețel.
Ochii mari, triști și curioși, se ridicaseră o clipă spre mine, iar
eu i-am zâmbit, dar el s-a retras repede, ca o umbră
speriată.
Am rămas acolo, uitându-mă în tăcere spre balconul lui.
Stătea nemișcat, zgribulit, ca și cum frigul nu conta. Cerul se
întunecase brusc, iar aerul devenise rece și tăios. M-am întrebat
dacă s-a încuiat din greșeală pe dinafară sau, mai rău, dacă era
pedepsit. Dar ce fel de părinte și-ar lăsa copilul afară, în
frig?
Am deschis fereastra balconului și am strigat
încet:
– Hei! Te-ai încuiat pe dinafară?
Băiețelul m-a privit pentru o clipă și a clătinat din
cap.
– Ești pedepsit?
Un alt „nu”, spus fără cuvinte, doar cu o mișcare a
capului.
Am înțeles că nu voia să vorbească, așa că l-am lăsat în
pace. Dar nu-mi puteam lua gândul de la el. Mai târziu, când am
ieșit din nou pe balcon, era tot acolo și, deși frigul se întețise,
băiatul era îmbrăcat la fel, într-un trening și stătea ghemuit.
Mi-am făcut curaj și am încercat să-l abordez din nou.
– Vrei orez cu lapte? Tocmai l-am făcut. Pun și dulceață
deasupra.
Ochii lui s-au mărit, dar a rămas tăcut. Fără să aștept
un răspuns, am intrat în casă, am pregătit un castron cu orez cald
și am improvizat un "lift", mai precis o găleată în care am așezat
o păturică, o sticlă de apă, o linguriță învelită într-un șervețel
și deasupra castronul cu orez. Fereastra
dormitorului meu, fiind mai aproape de marginea balconului unde el
aștepta, mi-a permis să coboar găleata, suspendată pe un cordon
elastic de rufe, oprind-o în dreptul lui.
Băiețelul a luat găleata cu grijă, uitându-se mereu spre
ușa balconului, de parcă se temea să nu fie văzut. A mâncat încet,
cu gesturi mici, iar eu îl priveam, ținând găleata suspendată. Când
a terminat, a vrut să așeze castronul și lingurița înapoi în
găleată, dar i-am spus să ia păturica și să se acopere cu
ea.
- O poți ascunde undeva, i-am spus încet. Avea unde, pe
balconul lui se aflau o sanie și mai multe cutii
din carton.
Aceea a fost prima noastră „conversație”, iar în zilele
care au urmat, am început să verific cu regularitate balconul
vecin. L-am revăzut pe băiat într-o dimineață și, neavând acasă
nimic mai potrivit, i-am trimis, prin același lift improvizat, o
banană și câteva bomboane.
Într-o zi, am întâlnit-o pe vecina care părea să știe
tot ce se întâmpla în jur, iar, profitând de faptul că m-a abordat,
am privit spre balconul unde îl văzusem pe băiețel și am
întrebat-o:
- Cine locuiește acolo, la etajul doi? Că am văzut un
băiețel, cred că are vreo 8-9 ani...
- Acolo la doi, în scara B? O femeie tânără, stă cu
chirie. Toată ziua vin la ea bărbați, dacă înțelegi ce vreau să
zic. Și scoate copilu' ăla să stea pe balcon cât timp ea are
“treabă”...
Auzind-o, inima mi s-a strâns dintr-o dată. Înțelegeam
acum de ce acel copil petrecea atâtea ore afară, în frig. Am decis
să fac mai mult pentru el și i-am cumpărat o haină groasă, mănuși
și cărți noi. Într-o seară, i-am trimis haina, iar el mi-a mulțumit
timid și încurcat, cu o privire care spunea mai mult decât orice
cuvinte.
M-am gândit chiar și la posibilitatea de a mă
„împrieteni” cu mama lui și de a o ruga să-l lase să stea la mine
în timp ce ea ar avea „musafiri”... și am sperat că voi reuși să
găsesc o cale de a pune acest plan în practică.
Și astfel, dacă îl vedeam pe balcon, îi trimiteam cu
“liftul” improvizat mâncare, deserturi sau cărți de povești. Îi
vorbeam încet, în șoaptă, ca să nu atragem atenția. Încercam să-i
fac timpul mai ușor, să-i aduc o rază de lumină în singurătatea
lui.
Apoi, într-o zi, nu a mai apărut. Am aflat că mama lui
și băiețelul se mutaseră, iar eu am rămas cu regrete că nu apucasem
să-i dau toate lucrurile pregătite pentru el. M-am rugat pentru
el, sperând că viața îi va fi mai bună, că va găsi un
loc mai cald și mai sigur.
Anii au trecut, dar amintirea băiatului din balcon a
rămas ca o umbră blândă, cu o adâncă melancolie, în colțurile
inimii mele. Într-o zi, când am trecut pe lângă blocul din care mă
mutasem, gândul mi-a zburat către acel băiețel… Doamne, cum a
zburat timpul! Ar trebui să aibă acum în jur de 20 de ani, cred…
mi-am spus în gând.
Iar după un timp, am primit un mesaj pe
facebook:
„Sărut mâna. Mă bucur din suflet să vă regăsesc. Eu sunt
băiatul acela din balcon... Vă mai amintiți de mine? Vreau să vă
mulțumesc din toată inima pentru tot ce ați făcut pentru mine și să
vă spun că eu am învățat să fiu bun datorită
dumneavoastră.”
„Ce mică este lumea!” i-am răspuns, emoționată de
această regăsire atât de neașteptată.
„Nu lumea este mică, doamnă. Inima dumneavoastră este
mare!”...
.jpg)
