.jpg)
.jpg)
Am ajuns să am toleranță zero pentru orice formă de body
shaming. Batjocura față de aspectele fizice ale unei persoane –
greutate, înălțime sau alte trăsături – nu este o glumă, așa cum
încearcă unii să-și mascheze răutatea, ci o formă de
invalidare.
Ne întrebăm de ce atât de mulți copii și adulți ajung la
terapie, de ce depresia, anxietatea și tentativele de suicid sunt
în creștere. Dar ne-am întrebat ce anume provoacă această
suferință? Respingerea, stigmatizarea și judecata constantă. Și nu
ne pasă cum îi facem noi să se simtă pe cei pe care îi aruncăm,
prin priviri, cuvinte sau postări, într-un abis de respingere și
neacceptare.
Societatea noastră a ajuns să condamne tot ce este
natural. Îmbătrânirea este criticată. Ridurile sunt ridiculizate.
Kilogramele în plus devin motiv de batjocură. Ne-am obișnuit să
râdem de ceilalți, să-i punem la zid, să le ignorăm valoarea. Nu
mai vedem omul. Vedem doar imperfecțiuni. Și le râdem. Le
distribuim.
Pe rețelele sociale, body shaming-ul este adesea mascat
sub formă de „glume”. Cineva aruncă o glumă răutăcioasă, iar
ceilalți o susțin, contribuind la o societate bazată pe ură și
superficialitate. Nimeni nu se gândește că astfel de „glumițe” pot
răni profund, pot distruge încrederea unei persoane sau o pot
împinge spre izolare.
Văd multe postări care umilesc persoane publice pentru
cum arată, în loc să le aprecieze talentul, calitățile sau
realizările. Și, mai trist, oamenii dau like, râd, fac miștouri și
dau share, fără să-și dea seama că participă la umilințele altora,
la o cultură toxică și fără să țină cont că, mâine, ei sau copiii
lor ar putea fi ținta.
Râsul de pe margine este periculos. Umilește, rănește,
distruge încrederea și contribuie la o lume mai rece, mai lipsită
de empatie. Fiecare batjocură întărește ideea că ești „greșit” dacă
nu te încadrezi în standardele impuse. Dar cum de nimeni nu (se)
întreabă: nu e mai rușinos să fii rău, să discriminezi, să
umilești?
Și nu mă pot opri să mă întreb: cum am ajuns aici? Cum a
devenit acceptabil să umilim și să respingem oamenii pentru că nu
se încadrează în standardele absurde ale unei societăți imperfecte?
Cât de jos am căzut ca să râdem de cei care sunt
vulnerabili?
Oamenii nu sunt greșiți. Dar lumea asta da. O lume care
cere perfecțiune de la toți, dar oferă ură în schimb. O lume care
ne împinge să ne ascundem defectele, să ne anulăm personalitatea,
să ne temem că nu suntem suficient de „buni” pentru
ea.
Și apoi ne mirăm. Ne mirăm că societatea este plină de
oameni singuri și deprimați, dar de ce? Pentru că o lume care
respinge imperfecțiunea îi face pe cei mai sensibili să sufere.
Pentru că nu se mai pot adapta. Pentru că sunt prea buni, prea
fragili, prea umani pentru această lume care calcă în picioare tot
ce este autentic.
Nu imperfecțiunile ne definesc, ci modul în care îi
tratăm pe ceilalți.
Fiecare om are limite. Neputințe pe care lumea le
cataloghează ca fiind lipsă de ambiție. Unii nu pot („nu au
ambiție”) să slăbească, alții nu pot urma o facultate, nu pot face
sport, nu pot conduce mașini sau nu pot evolua în ritmul pe care
societatea îl așteaptă. Dar nimeni nu este greșit sau defect pentru
aceste lucruri.
Râzi de cineva și crezi că asta te face superior? Crezi
că umilința altuia îți aduce valoare? Dacă răspunsul este „da,”
atunci ce fel de lume crezi că ajuți să construiești? Te-ai
întrebat vreodată ce lasă în urmă râsul tău? Câte lacrimi, câte
complexe, câte suflete rănite?
Omule respins, ține minte: tu NU ești o greșeală. Nu
ești defect. Ești doar înconjurat de oameni care nu știu să vadă
frumusețea din tine. Caută-i pe cei care îți văd valoarea, pe cei
care știu să accepte, să respecte și să iubească. Și, mai presus de
toate, nu lăsa această lume să te convingă că nu meriți să fii
apeciat, respectat și iubit.
