Ce dor stârnești, și chin și jale sufletului meu cand în cale îmi apari. Ce tresar ochi atunci cand paru-ti rosu-l vede și plâng de dor în subconștientul lor. Ce stimuli trimite nasul când pafumu-ti simte și mâinile ce gem a dor de pielea ta. Lipsești inimii mele precum apa și vise trimiți desertului ce sa așternut în mine. Îmi transpir degete și inima se oprește doar sa acapareze momentul în care te găsește la câțiva metrii distanta. Creierul se împotrivește grozav în a comanda privirii sa se întoarcă spre tine și comanda gatului sa rămână drept. E o furtuna grozava în mine. Se găsește demonul încăpățânat ce l-ai lăsat uitării care sta ascuns după mobilier doar, doar sa nu îi vezi verzii emoționați și speriați de prezenta ta. Atât de derutat și fricos încât și acum se mai simte vinovat de plecarea ta. Și ieri și azi, încă nu știe ce a făcut de a meritat starea asta pe care nu și-a poate exprima în cuvinte. O aseamănă cu dragostea, însă îi e amar sa nu o confunde. Mai știe el oare ce e dragostea? Mai știe ce înseamnă piele de găină și teama de a nu-si pierde sufletul odată cu plecarea ei? Mă întorc la munca și la gândul de a mă feri de ea, cea care deține inca jumătatea sufletului meu pierdut.

Mă gândeam, ce simte ea?!
Bine ca nu am răspunsuri și las din nou timpul sa liniștească golul inimii. Îl astup mereu cu uitare și îl hrănesc cu timp pierdut.