Cu totul remarcabil este că acest sentiment al timpului ca trecere, și vămuirea lui culturală ca îmbodobire a comunității satului, o au doar românii. Curțile masei slave sunt potolite de Anul Nou. De la Bug în Timoc, și dincolo de el, biciul lumii noi pe spinarea celei vechi o dau doar românii.

Satele sunt trecute în Noul An prin cetele de feciori colindători. Fără ei, n-ar mai fi vremea, ceea ce este o imposibilitate, nu doar logică, dar și cosmică. Tocmai de aceea, acolo unde mai există demografie tânără, ritualul subzistă și azi, în ciuda opresiunii comuniste sau a masificării promovate de societatea de consum și de corectitudinea politică.

Pământul și vremuirea, se află în paza atentă a vătafilor și feciorilor organizați în cete. Și aceasta an de an. Și așa ordinea lumii s-a transmis de mai bine de 4000 de ani prin această demografie ritualizată (tinerii care moștenesc dansurile inițiatice).

Capra cu coarne de cerb (!) se pare că provine din începuturile patriarhale ale poporului nostru, mai exact de la traci, după cum arată unele descoperiri recente din Basarabia, din mormintele de aproape 4000 de ani din zona Crihanei (la Prut). Capra - esență feminină, cu coarnele acțiunii și inițiativei masculine, într-un ritual de trecere al satului dintr-un an într-altul, la rândul lui parte a unui ritual de trecere strict masculin! - colindătorii sunt feciori care, cel puțin o vreme, trăiesc împreună, retrași din viața cotidiană a satului. Și așa i-am simțit și eu pe colindătorii din Crihana: de o virilitate sălbatică - cum altfel ar fi putut dănțui capra în ritmul hipnotic al tobelor mai bine de o jumătate de zi, aproape fără pauză! Și-apoi, iar, în ziua de Anul Nou!

Vom fi surprinși să afăm că Revelionul, marcat prin Capră, este un ritual funerar divino-uman: omul recunoaște moartea anului precedent ca zeitate și renașterea acesteia sub forma Anului Nou. Ciclul este adesea împănat în ritual cu mitologie istorică: nu de puține ori își fac apariția „vătafi”, „turci”, „arnăuți”, „cămărași” - personaje de Ev Mediu care au marcat conștiința țărănească. De altfel, nu de puține ori, Revelionul era sărbătorit ca priveghi, cu bucurie, însoțită de multă băutură și mâncare. Și astăzi, în Transilvania și Moldova, mai sunt sate unde „la priveghiu ... se petrecea mai cu foc ca la o naștere sau căsătorie pentru că el se organiza 'ca o bucurie la casa mortului'...”, lumea râzând 'de se cutremura casa'...” (Conea, p.294, în Ghinoiu, 1999, p.242). Aceasta pentru că trecerea timpului și moartea insului sunt, de fapt, o petrecere: fiecare trece din lumea de aici în lumea de dincolo, dar nu singur, însoțit ritualic. Și, pentru că „Unitățile de măsurat timpul (ziua, săptămâna, luna, anul, anotimpul) sunt personificări, divinități mai mari sau mai mici ..., care se nasc, se maturizează, îmbătrânesc și mor pentru a renaște.” (Ghinoiu, 1999, p.240).

Pentru observatorul atent, ritmul mistic al tobelor Caprei nu-i diferit de altele, tot atât de pătrunzătoare: ale Călușului, Sânzianelor, Paparudei etc. Aceasta pentru că toate se extrag din aceeași rădăcină, chiar preindoeuropeană, și deci prepatriarhală. Deși Capra, Călușul, etc. sunt ritualuri masculine de inițiere, jucate cu duritate pentru contemporan, ele derivă din aceeași tipologie mitică, de tip matriarhal, cu mult mai veche.

Profesorul Ghinoiu leagă toate acestea de cultul Zeiței Gaia, zeița-pasăre, simbol al pământului (simbol feminin), pornind de la studiile Marijei Gimbutas - prima care a arătat că începuturile civilizației se află în complexul est-european de pe teritoriile de azi ale României, Ucrainei, R. Moldova, Serbiei, Macedoniei, Cehiei. (Ghinoiu, 1999, pp.125-126). De fapt, cetele de feciori nu fac decât să slujească cu devotament Zeița Pământ.

Ritmul e ținut de tobe, viori, buhai, clopoței, trombon, trompetă. Clopoțeii care vibrează constant în timpul dansului, nu reprezintă altceva decât „glasul divinității”, iar buhaiul „reproduce glasul divinității taurine” (Ghinoiu, 2013, p.9).

Și astăzi, în Crihana, feciorii „se retrag” cam cu o lună înainte, de „nu știe nimeni ce fac”, și-și confecționează măștile, în cete, după câte părți de sat sunt, sub conducerea vătafilor. Unele primării, mai proactive, se străduie să le cumpere diverse materiale (hârtie colorată, clopoței etc.). Însă, este limpede că nu e vorba doar despre spectacol.

Între flăcăi este o ierarhie strictă. Ei ar trebui să aibă propria viață comunitară, separată de a satului (Ghinoiu, 2013, p. 73). Ei își împart satul „pe părți” și-l colindă împreună, sau după cum se înțeleg. „Masca, substitutul divinității care se desfată în anturajul său divin (ceata feciorilor), moare violent, lovită cu ciomagul, împușcată sau înecată, la încheierea colindatului pentru a renaște imediat, împreună cu timpul Noului An.” Fiecare mască are un nume, care este preluat de ceata de colindători. Aceasta se poate numi: Turca, Cerbul, Brezaia, Borița (ibid.). În Basarabia noi am văzut Ursul.

Chiar dacă dansul ca atare este specific arealului locuit de români, ritualul este trecere și între panteonul greco-roman și cel indic (Ghinoiu, 2013, p.11). Lumile culturale sunt mai conectate decât am crede noi astăzi, sofisticați dar deculturalizați, mereu conectați la câte ceva și, totuși, atât de departe de toate cele.

• dans ritualic, magic,
• de trecere între anul vechi și anul nou,
• dans masculin de inițiere,
• de fecundare a satului,
• care se desfășoară în perioada Crăciunului, când se colindă cu Turca, Borița, Cerbul, Brezaia (Ghinoiu, 2013, p.67),
• specific românilor, moștenit de la traci, cu origini preindoeuropene, deci chiar mai înainte de traci.
• Este în aceeași categorie cu ritualul inițiatic, de fertilizare a pământului, Călușul.

(Fotografii: Radu Baltasiu - preluarea este cu meționarea autorului și sursei; Crihana Veche, Anul Nou 2017)
Vezi și
https://ovidiana.wordpress.com/2017/01/13/anul-nou-pe-vechi-in-basarabia/
Surse:
Ion Ghinoiu, „Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze românești ale nemuririi”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999
Ion Ghinoiu, „Mitologie română. Dicționar”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2013