Pe marginea conferinței Institului Conservator Mihai Eminescu „Naționalism și suveranitate în era globalizării” - Timișoara, ianuarie 2024. 

https://oscarprint.ro/magazin/anton-golopentia-crestomatie/

Ce căutăm în preajma politicii? - Scurtă dare de seamă Timpului (dar nu numai) pe care nu-l respectăm, dar care ne domină. 

O temă majoră:  „națiune, suveranitate și globalism”. - Globalism - globalizarea devoratoare, scăpată de sub controlul umanității, intrată ca ghioagă în posesia unor elite demente, fricoase pentru că nu sunt apte să se arate, ascunse după mucavaua unor organizații internaționale. 

Națiunea - cam știm ce e - poporul cu conștiința de sine - noi, ca români, avem a ne scoate creierii din grilajul căruciorului de hipermarket și să repunem  mintea în contact cu inima pământului. Atunci vom fi popor cu scop (națiune). Bine, pentru aceasta, trebuie să fim și guvernați. Nu prea se poate națiune fără domnie. 

Suveranitatea - exercitarea legitimă (recunoscută de cam toți) a puterii statului. E la minime istorice. Dovadă rata de colectare a taxelor, credibilitatea cocoțaților care ne conduc, a serviciilor de informații, a justiției și  presei - instrumentele de distribuție a puterii. 

Termenii odată lămuriți din fuga unei sintetice simfonii a lui Enescu, revenim la problemă. De ce, totuși să-mi pun problema relației dintre națiune și suveranitate? Are nevoie națiunea de suveranitate? Teoretic, legătura e imperativă! Nu se poate națiune fără suveranitate, ar însemna că acea națiune nu doar că nu are stat, dar nici nu poate fi condusă. Românii știu că nu mai au stat, dar încă pot fi conduși. Unii, mai slabi din înger și fără cunoaștere categorială, se grăbesc să spună că românii „sunt mioritici”, adică niște oi care se sinucid mereu politic, lăsându-se călcați în picioare de destin. Lăsând la o parte inepția necunoașterii Mioriței, care e un tratat despre misterul legăturii dintre lumea aceasta și lumea de dincolo, în raport cu care, orice ai gândi, nu ai decât a-l recunoaște, acest raționament presupune că poporul își alege liderii. Fals! Adesea popoarele sunt înșelate la scară cosmică (pe durată lungă, ca noi), iar „alegerile” nu sunt decât umbre, aproximări ale dreptului de a fi liber. Eminescu a lămurit chestiunea prin termenul de „pătură superpusă” - rezultat al unor politici imperiale îndelungate. Lectura e leacul aici. Românii încă nu au avut dreptul de a-și alege liderii în ultima epocă istorică. Și-au strecurat câte unul, pe ici pe colo, pe care învingătorii s-au și grăbit să-i catalogheze, transformându-ne istoria în ghe(e)nă, în care coborâm pe ritm de manele sau de trapp, „la alegere”. („Eu sunt Gheboasă* din junglă/În trecut am tras doar pungă/Acuma tragem doar dungă/Și facem banii pe lângă/Ca să ne-ajungă, ya/Îi pun p*la pe frunte/O fac cocoș de munte”)

Revenind. Îmi pun problema relației dintre națiune si suveranitate pentru că la mijloc e persoana, sunt chiar eu! Adevărat, din moment în care îmi pun problema, mă aflu în preajma politicii. Gândesc despre rosturile societății și cum pot fi acestea servite. Adevărat, politica e și despre putere. Am aflat de ce trebuie să pun problema. (Pentru că e vorba și despre mine, și nu oricum, ca persoană). Deci, cum trebuie să stea persoana în relația dintre națiune și suveranitate? Cum trebuie să  se plaseze? Să slujească. Dar cum pot eu sluji, eu prof univ, cu zeci de carti si publicații, un politician? 

Eu, eu să slujesc? În primul rând am interese. Așa se explică de ce numeri degetele de la o mână, două, universitarii implicați în acțiunea politică. Iar în politica naționalistă, nici atât. Interesul este următoarea orbită disponibilă, după aceea a slujirii. Și nu, nu e doar alta, nu e mai pragmatică. Pentru că interesul își pune cu totul alte probleme. Relația dintre națiune și suveranitate nu face parte din meniu. Nu și-o pune, lăsând dezgolită ograda cetății în fața vectorilor care și-o pun. Intelectualul care funcționează în preajma politicii din interes se poate îmbogăți, mai mult sau mai puțin riscant, pentru că puterea aduce cu sine nu doar beția de a spune unora și altora ce să facă (să te servească) dar și narcoza banilor. Banilor, mulți bani. Mulți. „Reificarea banilor” de Simmel lămurește problema pentru cei care nu vor să ia calea mai puternică, și poate mai simplu de înțeles, a mersului la biserică. Opusul slujirii este interesul personal. Când o clasă întreagă de intelectuali e interesată, s-a terminat și cu clasa politică, dar și cu cunoașterea. Cu tot ce este între acestea, inclusiv apărare și politică externă. Deci, cu statul. Aceasta e situația noastră, azi. 

Da capo. Relația dintre națiune și suveranitate este persoana. Dacă nu-s o persoană, rezultă că sunt un interesat, un număr cu pretenții, subordonat altor numere, cantității banilor. Îmi fac numărul, fiind un număr. Nu, nu vreau să-mi fac numărul. Vreau să fiu eu. Dar nu pot fi eu dacă nu-mi pun problema relației dintre națiune (eu-l acesta colectiv, numai el pune la punct istoria, destul de teroristă, altfel) și suveranitatea (libertatea rezultantă a libertății fiecăruia). 

Și cum pot fi, deci, o persoană, în preajma acestui vortex, plin de ispite depersonalizante, care e politica? Slujind. Și cum pot sluji niște politicieni care, știm prea bine, „sunt niște hoți”, dacă nu ca atare, măcar prezumtiv?  Intelectualilor, mai ales a celor care au demnitatea cunoașterii și a rosturilor lor, le e teamă că vor fi folosiți. Este un risc asumat, tolerabil în anumite limite; mai avem până când vom avea o clasă politică aristocrată. De fapt, și unii și alții vor fi în raporturi corecte când vor face parte din aristocrația spiritului, cum nădăjduia Școala Gusti. Revenind. Cum pot sluji? Numai dacă suntem frați intru idee. Pentru că,  ce e omul politic azi? Un animal al puterii. Urât de toți. Suficient de sine și slab educat. Un prădător. Un apucat și ignorant. Dar dacă suntem frați întru idee, se schimbă întreagă această realitate. Apare respectul, iar respectul e baza statului. Respectul e baza ierarhiei competențelor, fără de care nu putem avea vreodată un stat românesc. Nu e întâmplător că, prietenii mei întru idee, ne salutăm cu „bună dimineața, frate!” Aici nu e nicio figură de stil. E recunoașterea bărbătească a unei meniri, a unei puteri străvechi, cu origini în Masa rotundă a cavalerilor și dincolo, spre Antichitatea care a descoperit conștiința de sine a umanității. Este o specie a uneia dintre cele mai puternice forme de iubire - filia, cea mai puțin instinctuală și totuși, esențială pentru bărbăția din societate, și deci, pentru tăria statului. Fiind cea mai puțin instinctuală formă de eros, frățietatea este permanentă recunoaștere. La rândul ei, recunoașterea presupune respectul. Respectul, la rândul lui, presupune recunoașterea meritelor (competențelor). ....Recunoașterea, fără de care Dumnezeu nu se arată în noi, ca în pilda celor 10 leproși - toți vindecați, dar doar unul recunoscător, adică cu acces și dinspre el la Dumnezeu.

Iată, de pildă întreaga generație de foc interbelică, ilustrează acest concept. Aceasta a sfârșit în mare măsură în pușcăriile comuniste, nu pentru că a fost bleagă, ci pentru că a fost prea bună să plece din țară. Erau suficient de capabili să aibă resurse pentru a părăsi Țara, dar au ales să o slujească prin ultima resursă, aceea a propriei lor vieți. Dar până la această ultimă slujire, numai dacă luăm ca exemplu pe Golopenția, răsfoind capitolele contribuției sale - de la educație, la diplomația culturală, de la administrația de stat la politica externă, de la geopolitică la metoda de cercetare statistică în sociologie, vedem o gândire extraordinar de aplicată, de concretă. Dar concretețea, precizia, nu este posibilă, ne arată această pleiadă de mărturisitori, doar prin lecturile multe - prea mulți tineri - dintre cei care încă nu sunt analfabeți cultural, confundă lectura cu hot-dogul mâncat cu poftă și fac colesterol cultural, produc mesaje lipsite de finalitate, mâlindu-și arterele spirituale. Precizia este posibilă doar dacă ai conștiința slujirii, a înaltului. De acolo, din acest Sus, care nu e din lumea aceasta, ai nu doar perspectiva de ansamblu, necesară oricărei „strategii cognitive” - cum îi zic psiho-pedagogii, dar și puterea de a răzbate în fibra realului, complex nevoie mare. 

Câteva expresii concrete ale legăturii dintre națiune/naționalism și suveranitate. Concretul, ne amintim, este expresia slujirii. Sunt determinațiile cu rost. Celelalte sunt ale interesului, care or avea finalitate în raport cu banii, dar nu cu datul socotelii. 

România are câteva probleme de gravitate excepțională. Cum pot fi acestea exprimate succint? - Categorial pentru a fi lesne operaționalizabile în politici punctuale. 

Natalitatea e despre stima de sine, despre mândria de a fi român. E și despre dramatismul cifrelor: nupțialitate, însingurare, depresie, violență, sărăcie, mortalitate peste natalitate, morbiditate. Dar, „peste”, avem sentimentul rostului. Maternitatea, ca înflorire a feminității, presupune convingerea stabilității, să știi că ai „un loc al tău”. Și primul loc, mai înainte de casă, este a-casă, care e în sufletul tău. Să nu fie de lepădat. Dacă tu te lepezi de casă, vei lepăda și copiii (avem cea mai mare rată a avorturilor din UE). 

Educația e despre capacitatea de a te orienta in spațiu, de a avea repere. Iar reperele sunt moșii și pământul, abia apoi discutăm despre lucrurile recente - nu poți face un parc pe un cimitir al eroilor, decât dacă nu ai repere. Părinții gândirii - cultura clasică de bază, nu oengistică în loc de istoria românilor și de fizică. Cum dă seama Universitatea față de acest imperativ? Iată un criteriu de ierarhizare a instituțiilor de învățământ superior - cheia sănătății întregului sistem educațional. 

Agricultura, specie vizibilă a maternității - materia zămislitoare, dă totul dacă o îngrijești. Slavă Domnului, putem hrăni, spuneam prof. Fițiu, la Conferință, 80 de milioane. Dar noi importăm cea mai mare parte a mâncării. Nu avem grijă de mama aceasta primordială, care e pământul. (Nu e întâmplător că nu mai avem nici copii). Cine e păstrătorul acestei ordini primare? Țăranul. Deci, dacă vrem agricultură sănătoasă, dincolo de discuția „bio”/„eco”, începem cu sănătatea sufletească a pământului, care, social, înseamnă sat și țăran. De identificat câți mai sunt și de susținut. Apoi o să fie și „hrană sănătoasă”. În jurul dimensiunii culturale a hrănirii, reconstruim agricultura, și vom avea și valoare adăugată, nu doar proteine aruncate în burtă. 

Cultura. Totul e cultură. Totul e simbol. Totul e semnificație. Politici pentru redescoperirea marilor semnificații și punerea lor în circulație. Puterea de atracție a Țării („soft power”) este principalul factor de coeziune internă (pacea socială) și instrument diplomatic. Ce teatre finanțez? Ce fel de mesaje? Scatologicul? Înjurătura? Gheboasa? Iată, lucruri concrete, și clujenii, în sfârșit, vor putea avea un oraș liniștit (a propos de prea zgomotosul Untold, unii îi spun satanic).  

Economia este despre piața internă: dreptul celui care muncește la roadele muncii sale, sau, prin schimburi echivalente, la alte produse, pe care le fac alții. Aceasta înseamnă că România, din culoar al intereselor de raid să redevină factor de producție complementar cu economia primelor puteri economice. Dublă implicație: dai un sens raporturilor cu UE - complementaritate cu marile puteri europene, nu subordonare de gâgă, ca azi - să nu zicem trădătoare. În același timp așezi economia cu dreptate - remunerație după contribuția adusă la dezvoltarea pieței interne. Pârghii: fiscalitatea și subvențiile economice.

Administrația este despre ierarhia competențelor. Lanțul competențelor e determinat: cât e de făcut și de câți este nevoie pentru a duce o sarcină la îndeplinire? Și am încheiat discuția despre prea mulți sau prea puțini funcționari. Dar pentru aceasta, șeful trebuie să funcționeze biblic: primul care slujește, cel mai competent. Numai așa vom avea o administrație pentru societate, nu pe seama acesteia. Ierarhia competențelor e crucială pentru transformarea statului dintr-un instrument de prelevare a veniturilor (pentru alții) în vector de dezvoltare internă, și deci, abia atunci vom putea avea un stat organic = stat românesc. 

În preajma politicii nu putem fi decât prin mărturisire. Altfel pierdem vremea. 

* Știri pe surse, 6 aug. 2023, „Versurile lui Gheboasă de la UNTOLD stârnesc un scandal monstru la nivel național: 'Unde sunt feministele, intelectualii și educatorii României!?'” https://www.stiripesurse.ro/versurile-lui-gheboasa-de-la-untold-starnesc-un-scandal-monstru-la-nivel-national-unde-sunt-femini_3019618.html