Expresia e folosită
adeseori cu referire la România, cu precădere cînd se dorește
sublinierea unui pericol grav, a unui mare pas înapoi sau a
deraierii de pe poteca modernizării și a statului de drept. În
2007, la cîteva luni după aderarea la UE, datorită crizei politice
interne care a dus la supendarea președintelui, site-ul EuObserver
vorbea de îngrijorarea Comisiei Europene și a demnitarilor
europeni, care doreau ca „România să nu se situeze la nivelul
uneirepublici bananiere, ci să se ridice la standardele
europene”.
În vara anului trecut,
pretinsul jurnalist Mălin Bot, nemulțumit de absența autostrăzilor
și de ne-continuarea de către guvernul Ponta a investițiilor
demarate de guvernele Boc, decreta că „suntem o republică bananieră
europeană, care nici măcar nu produce banane.” Desigur, progresele
sunt vizibile, pentru că în acest caz măcar României i se
recunoaște europenitatea, chiar dacă avem de-a face cu același tip
de judecată inferiorizantă, bazată pe utilizarea în deplină
necunoaștere a sensurilor originiale ale acestei
sintagme.
Recent, în contextul
protestelor antiguvernamentale din săptămînile trecute,
radio-televiziunea elvețiană SRF se întreba dacă „România va deveni
republica bananieră a Europei”. După care continua cu prezentarea
principalelor modificări cuprinse în OUG dată pe înserate de
guvern, concluzionîndu-se că „în România corupția are un mare
viitor”. Media românească a preluat această reflecție elvețiană,
rostogolind-o în discursul despre flagelul corupției care a
infestat toate nivelele societății românești.
E clar, românii nu
prezintă prea multă încredere și oricît de albă le-ar fi pielea și
aspirațiile, oricît i-ar lega nobila descendență latină de însăși
coloana vertebrală a civilizației europene, ceva îi trage constant
înapoi. Care să fie păcatul originar al acestui neam cu potențial
dovedit (avem mii de olimpici internaționali și primul 10 la
gimnastică!!!), nu știu, dar știu sigur că un scurt excurs istoric
pe marginea acestei sintagme ne poate ajuta să înțelegem mai bine
care e rolul lumii civilizate în apariția și perpetuarea în timp a
așa-ziselor „republici bananiere”.
Deși în prezent a ajuns
să fie folosită într-o manieră ce inferiorizează pe cei descriși și
le pune în cîrcă responsabilitatea integrală a situației, la
origine această formulă peiorativă viza mai multe trăsături decît
corupția, instabilitatea și înapoierea societății descrise. Pe
lîngă sărăcie, corupție și înapoiere, sintagma se referea și la
raportul de obediență, submisivitate față de Statele Unite,
întruchipare a imperialismului. Mai precis față de
interesele economice ale unor companii americane care au determinat
intervenții militare directe sau sub acoperire, care au dus la
instalarea unor dictaturi de dreapta, atroce cu proprii cetățeni și
extrem de docile față de stăpânul colonial.
Se pare că termenul a
fost folosit întîia oară de scriitorul american O. Henry în romanul
„Cabbages and Kings”, pentru a descrie Anchuria, o țară imaginară
inspirată de cele petrecute în Honduras-ul invadat de corporația
americană Cuyamel Fruit în 1910. Această idee a guvernelor
central-americane, corupte și supuse intereselor economice ale unor
companii bananiere precum cea menționată și mult mai faimoasa
United Fruit Company, este prezentă și în alte scrieri: Miguel
Angel Asturias are o întreagă trilogie numită „Trilogia Republicii
Bananiere”, Pablo Neruda are un poem numit ”United Fruit Company”
iar faimosul roman „Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia
Márquez descrie ruinarea Macondo-ului de către o companie
bananieră.
Oricît ne-ar plăcea
literatura, realismul magic latino-american și ideea de autonomie a
esteticului, imaginea unor astfel de țări corupte, instabile și
deplin controlate de companii străine nu este
rodul purei imaginații. În prima jumătate a secolului al 20-lea,
cea mai mare parte a Americii Centrale a fost condusă de dictatori
militari care au menținut un sistem social bazat pe inegalități
profunde și au reprimat brutal mișcările țărănești, pentru a apăra
interesele marilor moșieri locali și a investitorilor
străini. Faimoasa companie United Fruit Company
a creat un veritabil imperiu bananier în timpul supremației SUA în
zonă, prin sprijinirea unor regimuri dictatoriale care au măcelărit
de zor la proprii cetățeni. În anii 30 United Fruit își consolidase
deja poziția de lider pe piața mondială a producției și comerțului
cu banane. Compania înființată în 1900 a înghițit o serie de
companii feroviare sau bananiere și și-a eliminat toți
competitorii. Din 1920 controla deja mai mult de 70% din biznisul
bananier, fiind secondată la mare distanță de Standard Fruit
Company din New Orleans.
SUA și-au cîștigat
supremația în zonă prin intervenții militare directe. Pînă în 1945,
SUA invadase Honduras (1903, 1907, 1912, 1919, 1924), Republica
Dominicană (1903, 1914, 1916), Haiti (1914, 1915), Nicaragua (1907,
1909, 1915), Cuba (1906, 1912, 1917), Panama (1912, 1918, 1925),
Guatemala (1920) și El Salvador (1931). Aceste invazii au
transformat Marea Caraibilor într-o Mare Nostrum americană,
facilitînd expansiunea companiilor americane. Această expansiune a
mers mînă în mînă cu construirea unei infrastructuri moderne,
precum căile ferate ridicate de United Fruit în vederea
transportului de fructe. Guvernanții au văzut în aceste construcții
o modalitate de a dezvolta infrastructura de transport, așa că au
cedat/concesionat suprafețe largi de teren unor astfel de companii.
În aceste țări, cultivarea și exportarea bananelor au devenit
bazele economiei, accentuând dependența de aceste
companii.
Cînd au început grevele
lucrătorilor din domeniul bananier, precum cea din Honduras (mai,
1954), United Fruit au cerut guvernului să trimită armata pentru a
le reprima. Spre deosebire de alte dăți, guvernul Gálvez s-a
declarant neutru în acest conflict, însă pentru
SUA aceste greve erau primii pași către o insurecție comunistă. În
cazul ăsta lucrurile s-au potolit treptat, ajungîndu-se la o
înțelegere între lucrători și companie. Nu la fel au stat lucrurile
în Guatemala. După căderea lui Ubico în 1944, junta militară a emis
o nouă constituție liberală care punea capăt cenzurii, limita
mandatele prezidențiale la două, declara discriminarea rasială
drept crimă, elibera educația universitară de sub controlul
guvernamental, interzicea monopolurile private, stabilea săptămâna
de lucru la 40 de ore, interzicea plata muncitorilor în token-uri
care să fie preschimbate în bunuri la magazinul
moșierului și legaliza sindicatele. Aceste
măsuri au nemulțumit profund compania United Fruit, care s-a plîns
de reformele ce vizau forța de
muncă.
Alegerile organizate au
fost cîștigate cu 85% de Juan Jose Arévalo, care în 1949 a avut
parte de o lovitură de stat oprită de căpitanul Jacobo Arbenz. La
alegerile prezidențiale din 1951, Arbenz – între timp retras din
armată – a cîștigat cu 65% împotriva candidatului conservator. Apoi
a început un ambițios program social care viza o redistribuire mai
echitabilă a veniturilor și politici protecționiste. A
impus o taxă pe venit, a încercat să spargă
monopolurile și a demarat o serie de proiecte de infrastructură
menite să ducă la independența economică față de SUA.
Cel mai ambițios proiect
și cel care avea să-i fie fatal a vizat reforma agrară. Văzînd în
inegala distribuție a pământului principalul obstacol în vederea
dezvoltării economice, iar în marile domenii (latifundii) deținute
de către o oligarhie, o moștenire a vremurilor coloniale, a reușit
să convingă Congresul Guatemalan să aprobe reforma agrară în 1952.
Aceasta a implicat distribuirea către
aproximativ 100 000 de familii a peste 1.5
milioane de acrii de teren expropriat. Exproprierile au vizat și
terenuri aparținînd United Fruit Company, multe necultivate, iar
prețul la care s-au calculat despăgubirile erau bazate pe valorile
declarate de companie în vederea impozitelor.
Au urmat o serie de
neînțelegeri, judecăți prin tribunale și intervenții ale
ambasadorului American care a cerut despăgubiri mult mai mari
pentru companie, plus compensații. Refuzul guvernului de a da curs
acestor solicitări a dus la escaladarea tensiunilor în anii
1953-1954, urmate de etichetarea lui Arbenz și a regimului său
drept o amenințare comunistă pentru emisfera vestică. Etichetarea a
fost urmată de aprobarea de către administrația Eisenhower a unei
operațiuni secrete menite să-l debarce pe președintele Arbenz și să
instaleze un regim mult mai docil față de interesele companiilor
americane. Operațiunea a implicat utilizarea unor trupe de rebeli
guatemalezi staționate în Honduras și a fost un success total.
Arbenz a fost înlăturat, fiind instaurat un guvern conservator care
a îngropat aproape toate reformele lui Arbenz, restabilind
dreptatea pentru oligarhia guatemaleză aliată cu United Fruit și
profund mîhnită de pretențiile amărîților.
Afacerea cu banane a
continuat să prospere iar represaliile au fost dezlănțuite asupra
lucrătorilor care erau în dezacord cu această viziune asupra
democrației și dezvoltării economice. Despre cum operează
dictaturile, fie ele susținute de SUA sau de URSS, se știe cît de
cît, așa că nu are sens s-o mai lungim. Secolul al 20-lea e plin de
astfel de regimuri și se poate vedea cum în dosul unor dictatori
odioși, cu regimuri militare și suport international în spate,
rînjesc interesele unor mari companii care prosperă pe seama unor
astfel de regimuri. Aceleași mari companii pot fi extrem de
interesate de starea democrației, a statului de drept, a nivelului
de dezvoltare și pot fi profund mîhnite de corupția băștinașilor în
mijlocul cărora își desfășoară biznisul. Desigur, aceste atitudini
depind de modul în care interferează cu interesele lor, în
numeroase cazuri mituirea unor funcționari sau
politicieni cu putere de decizie fiind cît se poate de ok din
perspectiva companiilor.
Revenind la întrebarea
care deschide acest material, putem observa bazîndu-ne pe acest
succinct excurs că sintagma „republică bananieră” are ca idee
centrală subjugarea unei țări intereselor unor companii
multinaționale sprijinite de o putere hegemonică, imperială.
Corupția, instabilitatea, sărăcia și înapoierea au mai mult de-a
face cu un regim orientat înspre susținerea intereselor unei elite
oligarhice aliate cu marile companii, decît cu profilul moral și
politic al cetățenilor beneficiari ai acestui tip de regim.
Sintagma „republică bananieră” face referire la dominația
colonială, la impunerea unui lider marionetă care să reprime
mișcările sociale și politice care ar putea afecta interesele
oligarhiei și marelui capital. Dar ca și în cazul altor termeni și
sintagme, precum democrație, libertate, egalitate, acestea ajung să
fie golite de substanța lor critică tocmai prin faptul că sunt
folosite abuziv și ipocrit fie de cei care sunt în mod normal ținta
unui astfel de discurs critic, fie de către voci ale unei
intelectualități/societăți civile măcinată de o gravă incultură
politică și istorică.
Acuma că s-ar putea să
aibă dreptate cei care zic că România este pe cale să devină o
„republică bananieră”, în adevăratul sens al expresiei, este cu
totul altă problemă. Cum era aia cu gura păcătosului?
Bibliografie:
