„Nebuni și orbi? Ce este mai mare, 

darul sau altarul care sfințește darul? 

Deci, cel ce jură pe altar se jură 

pe el și pe toate câte sunt deasupra lui.”

(Matei: 23, 19-20)

Pentru o dreaptă doctrinară față cu o stânga resentimentară. Conferința Cluj Napoca, 3 sept 2021 – 

Conferința este prilejuită de aniversarea centenarului nașterii mitropolitului Bartolomeu Anania (1921-2011). 

IPS Bartolomeu a fost implicat în majoritatea problemelor fierbinți ale țării, în perioada episcopatului său: de la Roșia Montană, la politica în Biserică, de la ecumenism, la provocările puse de intrarea în Uniunea Europeană și supravegherea biometrică, de la funcționarea defectuoasă a unor instituții publice precum Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, la slăbiciunea Guvernului în ceea ce privește recuperarea fundației Gojdu, de la homosexualitate, la rolul nefiresc al organizațiilor neguvernamentale în relația lor cu statul, etc . 

Vremea de după 1989, arăta mitropolitul Ardealului,  înseamnă prea-multă-pâine pe seama libertății. Dacă Ieri, adică perioada dintre 1990 și 2010, a însemnat dezeducare (ignoranță) contra prea-multă-pâine, iată că, Azi,  răul sămănător a sosit să își culeagă roadele. Principala ispită a democrației de după 1989 a fost aceea a libertății, a știi să împarți cu altul față fără să consumi consumându-te: dreapta socotință. 

IPS Bartolomeu, citându-l pe Inchizitorul lui Dostoievski adresându-se lui Iisus: 

„Prima grijă a oamenilor, atunci când sunt liberi, e aceea de a-și găsi un stăpân căruia să i se supună̆. Oamenii nu pot trăi liberi, pentru că nu sunt deprinși cu libertatea și pentru că, atunci când au libertatea, nu știu să-și împartă pâinea între ei…” („Corupția spirituală” în Corupția spirituală, p.71)

Astăzi vremurile s-au mai schimbat, ne anunța premonitor Mitropolitul cu ajutorul lui Dostoievski. Tot mai puțini știu că pot fi liberi, tot mai puțini vor să trăiască fără frică, pentru că tot mai mulți ne-am pierdut credința, chiar dacă mai aprindem o lumânare și mergem la biserică. Astăzi trăim vremuri de cernere a căldiceilor, a celor pentru care eul propriu e mai important decât ascultarea.  Este vremea în care trăitorii sunt separați de capre. Ne trebuie mai mult curaj. Aceste cinci argumente pentru o atitudine conservatoare, sunt, de fapt, 5 îndemnuri pentru întărirea curajului întru credință. 

De unde ne revendicăm?

Considerăm util să ne legitimăm, arătând sursele doctrinare ale modului nostru de a pune problema. Reperele noastre majore în această discuție sunt: Nae Ionescu, Eminescu, Roger Scruton, Țuțea, Ilie Bădescu, Filocalia (Isichie Sinaitul – IV). 

Nae Ionescu este cel care inițiază în cultura română realismul esențialist și neopatristica – direcție desăvârșită la noi de Dumitru Stăniloae, cel mai mare teoretician al atitudinii mistice de la noi și capul unghiului pentru generația de foc de la „Gândirea” și nu numai, pentru pleiada martirizată de comuniști după 1944.

Petre Țuțea, discipol al lui Nae Ionescu, clarifică cerul naeionescian prin celebra propoziție: „Mă mișc între Dumnezeu și neamul meu”, de valoare cardinală și practică imediată, pe baza căreia se poate purcede imediat la reconfigurarea noastră interioară (ne dă sens) și a statului, a instituțiilor și societății. 

Eminescu. Fără Eminescu nu putem vorbi nici de Nae Ionescu, nici de Petre Țuțea, în general de doctrina conservatoare românească. Ne referim la neodreapta spilculită și superficială, care nu l-a citit nici pe Nae Ionescu, nici pe discipolii lui, pentru care Eminescu este „doar poet” și care nu are acces la mistică, la adânca sociologie gustiană, care încearcă să judece Biserica în termenii occidentali ai utilității sociale. Aici, cu ajutorul lui Eminescu facem trimiteri la etajul muncii naționale – fără gândirea căreia nu putem avea o societate prosperă și un stat românesc. 

Roger Scruton, probabil cel mai mare doctrinar occidental conservator, filosof, profesor universitar, cavaler al reginei, trece în revistă cu mare acuitate și definește o serie din caracteristicile necesare unui conservator de astăzi. 

Echivalentul lui Scruton, astăzi, la noi, este acad. Ilie Bădescu, cu diferența substanțială, că Scruton este mai degrabă raționalist, în timp ce prof. Bădescu poate fi pus în linia trăiristă și mistică a lui Nae Ionescu. Acad. Ilie Bădescu, prin „Sincronism european și cultură critică românească” (1984) și „Sociologia eminesciană” (1994) este autorul care pune ordine în reperele intelectuale din preajma anului 1989. Marile probleme ale spațiului românesc, inclusiv ale regiunii în care ne aflăm, cheia lor de lectură, sunt oferite publicului prin aceste două lucrări de o gravă importanță. „Noologia” (2001), cea de-a treia din șirul acestor lucrări, finalizează mult întârziata conjuncție dintre teologie și sociologie, punând-o în ordine pe cea de-a doua din perspectiva ordinii dogmatice, inițiind în România noul curent al științelor spiritualiste, de tip noologic. 

Filocalia, editată de marele teolog Dumitru Stăniloae, volumul al IV-lea, ne lămurește asupra multor aspecte ale „desăvârșirii”,  unul dintre cele mai importante fiind cel al trezviei – obiectiv clar, precis din ordinea spirituală și sufletească, pe care fiecare dintre noi îl avem de urmărit.  

Premise ale atitudinii conservatoare

Prima premisă: omul de dreapta este conștient că pe acest pământ este dătător de seamă, unde trebuie să mărturisească prin vocația sa. El este inerent conservator, pentru că servește. Nu este preocupat de înghețarea lucrurilor, nici de schimbarea lor forțată, pentru că iubește viața, omul ca persoană, nu moartea, viața care se exprimă prin identitate și integritate – cadrul în care viața este posibilă. În raport cu această identitate, omul mărturisitor este și jertfitor și smerit (jertfa interioară): slujește. 

A doua premisă: exprimarea să fie cât mai precisă, de utilitate morală, având ca reper binele întregitor de ființă:  „... orice punct de vedere are drept la existență prin precizia formulării, prin utilitatea lui morală. Altfel punctul de vedere este insignifiant.” (Țuțea, op.cit., p.59). Conservatorul nu pierde vremea. Cu alte cuvinte, nu este adeptul fabricilor de vorbe, ideologizării și psihologizării realității. „Cuvintele sunt cărările faptelor” – scria Sf. Ioan Gură de Aur. 

A treia premisă: iubirea, nu interesul face posibilă viața socială, iar aceasta se exprimă prin cunoaștere și creație (Nae Ionescu, „Teologia”, p.44), unde singurul cadru care face posibilă cunoașterea Adevărului (Dumnezeu) este comunitatea de iubire (biserica și neamul) (idem., p.53). De aici rezultă că adevărul se exprimă prin diverse forme de asociere, de colectivități precipitat ale iubirii de aproapele: biserica – deja enunțată și poporul (familia, neamul, națiunea). Rezultă, mai departe, că nici Biserica și nici neamul nu sunt simple forme de viață socială, ci sunt formele în care palpită legătura constantă între lumea de aici și transcendent, sunt sursele prevederii. Cum prevederea este și element de siguranță națională, aceasta trebuie cumva instituționalizată la nivelul statului. Statul va guverna cu prevedere doar prin ancorarea în Biserică și în neam a politicii. 

În orice caz, dacă admit că sunt om, va trebui să mă gândesc asupra umanității mele (identității) și să-mi pot răspunde la câteva probleme identitare, privind integritatea mea și a celorlalți  - aceasta este cea de-a patra premisă a gândirii lumii în termeni conservatori. A-mi pune întrebări, probleme privitoare la umanitatea mea, iată care este puntea care ne poate lega de orice altă doctrină și manieră de a pune problema, mai puțin de stângismul resentimentar. 

Pe asemenea premise înțelegem să așezăm discuția despre temele unei atitudini conservatoare. 

Cinci teme-argument pentru o atitudine conservatoare

Trăim zile în care umanitatea însăși este asaltată, prin încălcarea gravă a drepturilor elementare, adesea cu consimțământul nostru, ceea ce e totuna cu a spune că avem semeni care înțeleg să renunțe de bună voie la elemente definitorii pentru umanitatea lor, și la prima condiție a acesteia, care este libertatea. Libertatea, însă, este rezultatul conștiinței integrității, a identității personale și colective. Provocarea libertății, principala ispită a zilelor noastre, după cum arată mitropolitul Bartolomeu Anania, a ajuns la maturitate (p.99), trăim mai degrabă în reversul ei decât în libertate. Coordonatele libertății noastre le vom așeza pe cele cinci teme-argument. 

Umanitatea mea nu este abstractă, pentru că primul etaj al înțelegerii umanității este identitatea – capacitatea de a fi unic și de a avea semeni, în același timp. Și atunci, problema umanității se va desface de la sine în câteva teme care trimit la imperativul conservării umanității și identității, a integrității. 

Cele cinci teme-argument pentru o atitudine conservatoare pe care le propunem sunt: 

1.Pentru mine, ca om, de ce aș avea nevoie de Dumnezeu? De ce nu e suficient să sar direct, de la individualitate la cetățeanul universal, și de ce aș avea nevoie de neam (națiune)? De ce să mă mișc între Dumnezeu și neamul meu? – Pentru recăpătarea celor două dimensiuni ale spiritualității omenești: raționalitatea științifică și sufletul mistic (Nae Ionescu), curățarea de intelectualismul asudat de atâta progres (progresismul), care este antiuman, în esență. Ce înseamnă să fii conservator? – este subtema care derivă cel mai pregnant din sinteza lui Țuțea. Sintetic exprimat, conservatorismul, gândirea sau atitudinea conservatoare au ca principală preocupare identitatea, mai exact prezervarea acesteia – integritatea. Identitatea, pentru a fi prezervată, trebuie să rămână vie, să se miște, să fie liberă, fiind ea însăși. Pentru a fi liber și integru, deci, trebuie să mă mișc între Dumnezeu și neam, cele două cadre care definesc identitatea, firea și rostul persoanei, deci omul. 

2.De ce nu trebuie să mă accept oricum, căutând frumosul? Cum mă manifest? În ce mod sunt? De ce este nevoie de frumos și contemplare? Omul nuanțelor are capacitate mistică, cugetă și contemplă mistic și trăitor, știe rostul tăcerii pentru că are acces la fire. Or, cine are acces la fire este și parte conștientă a acesteia, devine apărător al cetății, conservator. 

3.Copilăria și familia. Sărbătoarea. Școala și statul. Mai avem nevoie de copilărie, de familie? Funcție de răspuns ne vom putea poziționa față de stat: mai avem nevoie de el? Dacă da, statul și școala trebuie să fie contra familiei și copilăriei (ca azi)? Și corolarul ei: femeie și bărbat. De ce aș avea nevoie să fiu și altceva? Recuperarea întregurilor. De-sexualizarea relației sociale și recuperarea tainei împreunării și a personalității umane. Tema devine accesibilă prin repornirea entuziasmului impersonal (capacitatea de te bucura și de a contempla), atitudine tipică în fața întregurilor. Copilul ascultător, nu cu mintea  în genunea ecranului magic, unde se prăbușește înfundat, nici măcar țipând, dimpreună cu mama sa, campioană la „selfi”-uri și programe informatice de auto-adulare (de tipul Instagram), cu un tată indiferent, ascuns tot mai des în stimulente extra-sufletești. 

4.Mai avem nevoie de țăran? Are satul o funcție neștiută în sănătatea noastră socială și de stat? Țăran sau fermier? Corolarele acestora privind tipul de economie: obște sau capitalism? Care să fie raportul cu capitalismul al economiei țărănești? 

5.Clarificări doctrinare.  Trăim vremuri totalitare sau anarhice? Care e rolul intelectualului? Una dintre trăsăturile pregnante ale vremurilor este slăbiciunea până spre absență a gândirii doctrinare și confuziile derivate, opacizat de intelectul postmodern, abandonat și tot mai inaccesibil publicului. Doctrina este parte esențială a conștiinței de sine a cetății și cerul acesta trebuie redat publicului, dacă ne mai interesează democrația, guvernarea pentru cetățeni nu peste supuși și pe seama acestora. Cine să ne îndrume în realizarea acestor clarificări? Cine „dă clarul societății”? „Intelectualul de rasă”, ar răspunde Mircea Vulcănescu. 

1. Între Dumnezeu și neamul meu. Chestiunea libertății. Ce înseamnă să fii conservator? 

Aceasta este cea mai importantă temă-argument, din care derivă toate celelalte.

Mitropolitul Bartolomeu Anania a arătat că prima ispită a României de după 1989 a fost și este aceea a libertății, mai exact regimul ei de utilizare. Pentru a ne putea bucura de libertate trebuie să descoperim dreapta socotință, arăta IPS Bartolomeu, toate cele patru etaje ale libertății: să achiesăm că Dumnezeu are libertate absolută (libertatea ontologică), că și celălalt e liber ca și mine (libertatea individuală), că nu tot ce-mi este îngăduit îmi este și de folos (libertatea morală după Sf.Ap.Pavel către Corinteni) și, nu în ultimul rând, că nu poate fi vorba de libertate decât în adevăr, iar acestea nu sunt decât întru Cuvântul Mântuitorului (op.cit., pp.99-109). Este limpede că societatea s-a înscris pe un traseu de coliziune cu propria libertate, prin alegerea drumului consumerist. Vom adânci în cele ce urmează chestiunea. De ce ar trebui să fim liberi? Sau cum putem fi? Vom observa că integritatea noastră fizică, psihică, sufletească este sinonimă cu a sta întru adevăr, numai că acesta este în noi fiind dincolo de noi, oscilând permanent între neam și Dumnezeu, fiind aici și în lumea de dincolo totodată, între cele ce se văd și cele ce nu se văd, unde cele ce se văd, se văd mai întâi din Cer, sau cu ochiul sufletesc (neamul, respectul pentru persoană, sunt posibile ca urmare a credinței). 

Țuțea:

„Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte. În afară de acești termeni, nu văd nimic semnificativ între cer și pământ.” (Țuțea, p.12). Adică am convingerea că „Orice cultură adevărată se clădește supraistoric.” (idem, p.237) și, în consecință, faptul că „libertatea e transcendentă, aparține invizibilului Sfântul Apostol Pavel. În scrisoarea a doua către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune ... «Noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare; noi suntem legați de cele care nu se văd, care sunt eterne. Acest invizibil al Sfântului Pavel este însuși Adevărul.” (idem, p.24). Practic, în raport cu Adevărul se justifică jertfa. 

IPS Bartolomeu Anania este un mărturisitor, aceasta este principala trăsătură a unui om de dreapta, mai ales în zilele noastre, când căldiceii sunt cernuți de-a stânga, și cei dispuși la sacrificiul personală (jertfa) – de-a dreapta. 

Aspectul concret al situării pe această axă este, deci mărturisirea. Și etajul care ne lipsește cel mai mult, în bătălia pentru neam cu fața spre Dumnezeu este dualitatea idee-viață. Omul, spre deosebire de alte vietăți, nu numai există, ființează, adică are conștiința existenței, își poate reflecta existența. Cu alte cuvinte are acces la idee.  Viața lui este filtrată de accesul la idee. Analfabetismul de astăzi are rădăcini, iată, mult mai adânci, legate de incapacitatea omului de a ajunge la idee. 

Ce este ideea? Ideea este eidos sau idea în greacă, însăși forma. Ambele cuvinte derivă din verbele „a vedea” și „a ști”, arată Platon în Republica (p.498). Numărul, dreptatea, frumosul, binele, adevărul – sunt câteva din ideile desțelenite de Platon, pentru care datorăm atât filosofiei grecești. 

Intelectul are acces prin trăire, prin contemplație, la cerul ideilor, la formele pure (Platon), la frumosul ideal tipic, arată peste două mii de ani mai târziu Schopenhauer. Schopenhauer pune bazele voluntarismului german, de la care se revendică și Școala de sociologie de la București (Școala Gusti), arătând în tratatul său despre esența lumii – „Lumea ca voință și reprezentare”, că scopul cel mai eficient al voinței nu poate fi decât ideea, aici fiind singura instanță în care putem vorbi despre „a fi obiectiv”, restul fiind o infinitate de încercări de a fi în lume, de atitudini subiective. Ce este cu adevărat interesant, și aici datorăm mult lui Nae Ionescu, nu doar lui Schopenhauer, că această condiție de obiectivitate este atinsă prin cea mai pură subiectivitate, anume trăirea mistică sau prin contemplație. Aparentul paradox – cum adică obiectiv fiind subiectiv? – se disipează repede dacă înțelegem că actul contemplației are loc prin depășirea completă a planului personal, al ego-ului. 

Revenind la idee, iată câteva care se cer recuperate astăzi pentru public și stat de către intelectualitatea de dreapta: masculin, feminin, cultul eroilor, al doamnei, duhul sărbătorii, copilăria. Mărturisesc comunitatea de iubire a familiei, bisericii și neamului – alte cadre ale iubirii nu avem. Numim aceasta axa naeionesciană, pentru că el discută adâncit chestiunea comunității de iubire. Mărturisesc creator în raport cu acestea. În sfera ideii înseamnă să dai socoteală marilor înaintași, să nu fii ignorant în raport cu marea cultură română, ai cărei exponenți au fost în bună măsură lichidați fizic între 1944 și 1964, exmatriculați, striviți, dar cu sufletele veghetoare asupra noastră. 

Dacă masculinitatea are de dat seamă în raport cu ideea de bărbăție, la rândul ei centrată pe cultul eroilor, feminitatea are de dat seamă în special în raport cu comunitatea morală a familiei, educația copiilor, în special față în față cu cumplita rată a avorturilor, printre cele mai mari din lume (aproape 50% dintre copiii nou născuți în 2012 ).

Mă mișc între Dumnezeu și neamul rămânând întreg printre ispitele care centrifughează axa noiciană: individual-determinații-general. Adică prin distanța de la gând la fapt cât mai mică – calitatea trezviei, prin fundalul rugăciunii permanente, care înlocuiește psihologizarea realității (supraproblematizarea – atenție doamnelor!), al competenței și al respectării cuvântului dat – reminiscențe ale cultului Doamnei și al masculinității cavalerești. Îmi dau mereu determinații, pun în practică ceea ce gândesc, sau nu pun nimic în practică, păstrându-mi caracterul, decât să fac rău, fiind co-părtaș la lașități. Și cum mă mișc pe această axă când în jurul meu sunt atât de mari valurile ispitelor? Transfigurând. Și, primul pas, bărbătesc, este ideea, accesul la idee prin contemplare. În ceea ce privește grația, feminitatea are privilegiul expresivității corporale, ca mod de subliniere a puterii ei morale. Schopenhauer  este cel care arată că la frumos ajung prin grație, ca mișcare eficientă către idee, prin gesturi ca aproximări vizibile ale adevărului. Toate acestea conțin trăirea, prin care, arată Nae Ionescu, am acces la ieșirea din mine însumi prin dublul sacrificiu: al intelectului și al trupului („Teologia”, p.26). Discuția lui Schopenhauer despre grație, ca act al voinței individuale prin contemplare, este completată de Nae Ionescu prin dimensiunea lui mântuitoare, acordată de către Cel de Sus: „Actul mântuirii este un act de grație, de îndurare din partea lui Dumnezeu, pe de o parte; iar pe de alta, un act de inițiativă individuală.” („Teologia”, p.53). Și iată cum ne vine în minte tensiunea dintre mâna întinsă de Dumnezeu către Adam în opera lui Michelangelo din Capela sixtină. 

Pentru că nici utilul, nici comoditatea nu sunt calea, ci, cel mult instrumente întru Adevărul care este în fiecare dintre noi și care ne unește, mai precis ispite.  

Plăcutul, utilul, arată Țuțea, sunt căutări pe care le nimerește omul vrăjit de fantastic, expresii ale „vocației ignorate” (op.cit., p.171), experiența cu acestea fiind, la rândul ei, oglinda lenei mintale, a inerției și a fugii de libertate, care devine ea însăși o ficțiune (op.cit., p.252). 

De ce neam? Pe lângă discuția mântuirii colective, ca urmare a celei de a doua Judecăți, pe care nu o vom aborda aici, este chestiunea profetismului care se propagă prin neamuri. Profetism, adică mărturisirea, harul, vocația, nu este doar individual, este și colectiv. Popoarele trebuie să fie libere, în virtutea faptului că sunt alcătuite din cetățeni liberi – individualități cu drepturi și obligații, și pentru că au o misiune. Este exact ideea opusă progresismului,  care se hrănește cu libertatea popoarelor, ajungând, astăzi, să consume libertatea individuală prin dictatura medicală. 

Misiunea neamului românesc? Eminescu: „...un popor de ginte latină cu conștiința misiunii sale de a fi un purtător de cultură la pragul Orientului şi cu dorinţa vie de-a-i asimila tot mai mult rezultatele experiențelor Europei apusene fără a trece prin crudele încercări prin cari s-a văzut ea adeseori pedepsită pentru orice pricipitare și tendență exagerată.” („Opere”, XII, pp.65-66)

 Pentru conservator este limpede că nu poate exista adevăr fără libertate – aceasta în virtutea noțiunii de vocație, de chemare, de dar și har. Dar libertatea individuală nu este posibilă în afara libertății poporului, chestiune pe care a înțeles-o limpede Nicolae Bălcescu – cadrul acesteia fiind unitatea națională („Românii sub Mihai Voevod Viteazul”, vezi, de pildă, Cartea a III-a, „Servagiu...”, cap. XXI): ”Marea idee a unității naționale era dar pe acele vremi un simtiment popular. În ochii poporului, ea era aceea ce e astăzi un drept și o datorie, singurul mijloc d-a se mântui de supt stăpânirea streinilor, d-a intra în întregimea drepturilor sale naționale și d-a le păstra nevătămate de bântuirea dușmanilor. Spre a o realiza, ce trebuia oare? O sabie românească puternică. Românii acum găsise aceasta. În capul Țării Românești sta un domn român tânăr, îndrăzneț, ambițios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejești, vestit și meșter în razboaie.” Cu alte cuvinte nu poți fi întru Dumnezeu singur, ci doar cu neamul tău. Nae Ionescu, aproape o sută de ani mai târziu, vine cu precizia realismului esențialist (Dora Mezdrea în Prefața la Nae Ionescu, „Teologia”): „... cunoașterea lui Dumnezeu nu e posibilă decât pentru o unitate umană colectivă, unitate realizată prin iubire.” („Teologia”, p.53). Ceea ce înseamnă că Biserica și slujitorii ei, clerici sau mireni, vor fi credincioși dacă sunt și patrioți! Deci, nu avem a ne fie teamă să ne punem steagurile, statuile, să ne apărăm drepturile, mai ales aici, în Ardeal, dimpotrivă, este o obligație!

A fi conservator înseamnă, și la Scruton și cu mult înainte, la Nae Ionescu, sacrificiu – jertfa de sine. La nivel individual, sacrificiul înseamnă smerenie, rușine – gardieni ai integrității persoanei, iar la nivel colectiv respectarea tradiției în toate formele sale: cultură, drept, cultul strămoșilor. Toate înseamnă abilitatea de a trăi sentimentul pietății și toate presupun sentimentul religios. 

În esență, a fi conservator, înseamnă a proteja și a promova întregurile, omul ca ființă, ca persoană – nu pe bucăți, cum se întâmplă prin sexualizarea educației și culturii; familia – având ca ax căsătoria dintre un bărbat și o femeie, biserica, neamul, țara – statul național, umanitatea. Întregul local, cel de viața de zi cu zi, loialitatea față de loc și comunitate, îl numim oikofilie, în opoziție cu ceea ce Roger Scruton numește oikofobie (R. Scruton, p.24), repudierea de către corectitudinea politică, de către marxism a tot ceea ce înseamnă moștenire și casă. La scară națională, oikofilia este numită patriotism. 

A fi conservator înseamnă înțelegerea adevărului fundamental că nu putem vorbi de stat organic în afara națiunii și că, pentru a avea stat, acesta trebuie să fie național, să fie întemeiat pe identitatea și integritatea etnică a unei majorități, pentru a putea proteja integritatea și identitatea minoritarilor, și pe respectul legii. Notăm că respectul legii, mecanismul democratic presupune existența majorității. Fără stat național democratic nu putem vorbi de cetățeni, ci de supuși, arată Scruton (idem, p.18 și passim). 

Nu în ultimul rând, atitudinea conservatoare presupune grija pentru cei nenăscuți (idem, p.35), ceea ce trimite atât la respectul față de strămoși, cei care au făcut posibil să avem în prezent și grija față de natură. Ecologismul conservator nu este naturalist, nu este centrat pe natură în sine, pentru că natura nu are drepturi egale cu omul, nefiind morală. Natura este protejată din perspectiva anvelopei culturale generale, de protejare a identității locului și din perspectiva unicității morale a omului. 

În general, spiritul conservator este religios, nu magic, nu se lasă furat de tehnologie și nu crede în progresul tehnologic în sine, pentru că, având ierarhia valorilor, tehnologia nu poate fi un scop, ci un instrument în raport cu Omul și Adevărul, nu invers.  Nu crede în soluții care anihilează personalitatea și identitatea, dreptul la libertate, care suspendă conștiința. Conservatorismul este de acord și susține necesitatea smeririi ego-ului, dar nu prin limitarea libertății persoanei, care este cu atât mai mare cu cât comunitatea este mai puternică. Înțelege libertatea în primul rând ca și spațiu de manifestare al vocației individuale și crede în comunitatea profesională ca formă modernă de asociere a oamenilor, altfel organic separați de interese diferite. Spiritul conservator se opune tehnicismului și, în general, oricărei forme de seducție ideologică, de dezvrăjire a lumii prin magie, plasând siguranța lumii în mitic, mister și credință, nu în fantastic și imaginar, mai ales în cel tehnic, fără nici un cer cultural deasupra, altul decât fascinația neastâmpărăriii propriilor mâini. 

Atitudinea conservatoare este, în final, mistică.  „... să nu se uite că misticismul presupune o disciplină mintală și de atitudine, o preciziune și o supraveghere tot așa de severă – cel puțin tot așa de severă ca aceea a raționalismului sciențist. Cine nu înțelege acest lucru e zadarnic să mai studieze mișcarea.” (Nae Ionescu, „Roza Vânturilor”, p.25). 

Aici îl completăm pe Scruton prin Nae Ionescu și Țuțea, acesta din urmă arătând că:  „Lumea sensibilă poate fi cunoscută mistic, prin revelație, și magic, prin căutare. Imaginarul, fictivul țin de subiectul căutător, nu de obiectul căutat, adică fantasticul privește obiectul nedescifrat încă de subiectul cercetător, care poate ghici, sau rătăci în sfera posibilului, acesta fiind jocul sistemelor de referință ale acestui subiect autonom ... Când Faust «iubește pe acela care dorește imposibilul», confundă magicul, căruia i s-a livrat, cu misticul, care nu poate fi dorit, ci primit, ca expresie a harului. Mistica înlătură tensiunea polară subiect-obiect, prin supunerea la obiectul transpersonal, în forma participației.” (Țuțea, op.cit., p.168) 

Pentru că magicul este direct proporțional cu slăbirea credinței, arată Țuțea, fiind responsabil de impasul curent al lumii: „Omul modern ... Isprăvile lui magice desfigurează ordinea firească, după care urmează efortul steril de a o reface.” (Țuțea, op.cit., p.168). 

Nici nu poate fi altfel, arată Țuțea, din moment ce căutarea neîntreruptă se face în țarcul ispitelor, din care cele mai puternice sunt „poftele pasiunii și ale puterii” (cf. idem., p.258). 

Nae Ionescu, la rândul său arată răspicat că fără atitudine mistică nu poate exista gândire metafizică, cunoaștere a lucrurilor de dincolo de simțuri, și deci, intelectul nu-și poate atinge potențialul de inteligență. Atitudinea mistică, arată Nae Ionescu, se mișcă între cred, pentru că este absurd  a lui Tertulian și cred pentru a cunoaște a lui Anselm de Cantembury („Teologia”, p.26) . Atitudinea mistică mai înseamnă, arată Nae Ionescu „tăria să ne reculegem și să ne înfrângem...” (idem, p.36). Vehiculul atitudinii mistice este iubirea transformată în cunoaștere: „Putința omului de aci de a pătrunde dincolo, în chiar această viață, constituie experiența mistică a fiecăruia din noi. Pătrunderea vieții de dincolo în viața de aci, prezența ei în fiecare moment al istoriei, constituie înțelegerea mistică a existenței.  Misticismul poate fi, deci, contestat, dar cu o condiție: ca anume, cei care o fac să-și dea seama că contestă însăși existența religiei; sau, dacă vreți, a oricărei religii. Vreau să adaug, pentru oamenii luminați, cari își închipuie că sunt rumâni, că țăranul nostru, care, plecând la drum, face semnul crucii, depune cea mai categorică mărturie pentru ... misticism.” (Nae Ionescu, op.cit, p.41)

„Această depășire a individualului, această ieșire din mine însumi și această transformare [prin iubire] în obiectele care îmi sunt date spre cunoaștere este împlinită de către funcțiunea gnoseologică [a iubirii, care mai are o funcție, cea de creațiune – p.44], actul cunoașterii, adică identificarea cu obiectul din afară.” (idem, p. 45)

Revenind la Scruton, acesta arată că dincolo de conservatorism ne așteaptă deșertul ideologiei resentimentare a marxismului. Pentru marxism, omul nu există ca personalitate, ci doar ca entitate ideologică, pentru care ordinea înseamnă doar putere, iar omul este îmbucățit, sexualizat, societatea fiind învrăjbită prin jocul interminabil al etichetărilor colective, între „dușmanii de clasă” și „proletariat”, între „bugetari” și „privați”, între „vaccinați” și „nevaccinați”.  Dincolo de atitudinea conservatoare, astăzi, ne așteaptă pur și simplu Răul, arată Scruton.  Spiritul conservator, cu alte cuvinte, este mai mult decât o doctrină, este un câmp, cum ar spune Noica, un câmp ce poate avea mai multe individualizări doctrinare (țărăniste, liberale, corporatiste etc.). 

Numai mișcându-ne precis, între Dumnezeu și neam vom avea gândul și fapta pentru România, nu pe seama ei. 

2. Omul nuanțelor. Omul frumos.  De ce nu mă accept oricum, căutând frumosul?

Spiritul conservator nu poate fi decât nuanțat, după cum și viața este infinită. Aceasta înseamnă că, în esența sa, omul conservator, dacă are acces la contemplație și la trăirea mistică, are cultul cavalerului întru cultul doamnei. Cultul doamnei – proslăvirea femeii zămislitoare, și capacitatea de contemplare, sunt garanția aprecierii și protejării frumosului, aspecte ale adevărului exprimat prin sănătatea biologică și morală. Cine să aprecieze frumosul feminin? În afară de specia generală a artistului, avem în vedere în special masculinitatea. Dar masculinitatea nu poate aprecia domnia feminină (cultul doamnei) decât din postura de cavaler, de axis mundi, arată Jung, din postura de inițiat în cultul strămoșilor și al eroilor. Omul nuanțelor este spiritul cultivat îngrjijat de tot ceea ce face posibilă viața și protejarea acesteia. Nu, nu are o mie de fețe, este atent la fețele vieții, având tensiunea subordonării voinței sale celor mai înalte scopuri (Gusti).

Termenul de „om frumos” este lansat în cultura română recentă de către Dan Puric, în cartea „Despre omul frumos”, București, 2009. Este folosit de Dan Puric prin raportare la „deplinătatea de a fi român” și este pus în opoziție cu „lumea fără contur” de astăzi, care se dezvoltă prin consumul identității, deci răpește „omul frumos”. Esența omului frumos de aici este pătimirea, experiență încă neîncercată de omul occidental. 

Este aici diferența dintre frumos și fardare, dintre lumina interioară și fațadă, sau viața ca trăire interioară și viața ca spectacol. Dintre ascultare și orgoliu. Dintre sănătate și boală. Caut să fiu frumos, pentru a fi sănătos. Îmi ascult corpul, îi caut integritatea, care nu e doar psihologică, este și biologică și sufletească. 

Omul nuanțelor este o cale, important este să mă aflu pe ea. Este parte a înduhovnicirii. Omul nuanțelor este treaptă spre omul înduhovnicit, cel pentru care trezvia nu mai este decât o taină în desfășurare. Omul nuanțelor se mișcă cu grație – despre tocmai am discutat la mișcarea dintre Dumnezeu și neam – ca etaj al mișcării eficiente, în acord cu ideea și de care se îndură Dumnezeu.  

Grația este legată de lumea nuanțelor. Omul modern a pierdut nuanțele, barbarizându-se, nu știe decât un singur drum, pe care-l crede cel mai scurt, acela dintre sarcină și îndeplinirea ei cu costuri cât mai mici, contabilicești. Adevărata eficiență, arată Țuțea, este posibilă atunci când „Când gestul nuanțează înseamnă că pune ordine în tumultul imaginației, întâlnind finețea expresiei cu precizia matematică.” (Țuțea, op.cit., p.142)

3. Copilăria și familia. Sărbătoarea. Femeie și bărbat. Școala și Statul. 

Am văzut deja că pentru a fi om al nuanțelor, ești bărbat sau femeie, intrând în aritmetica mistică zămislitoare de copii a lui 1+1=3 prin cultul cavalerului întru cultul doamnei.  Întâlnirea dintre cei doi, ca soț și soție, formează unitatea socială în care oamenii obișnuiți pot face saltul către transcendent prin marea taină a căsătoriei, la rândul ei purtătoare de o alta, cea a botezului. Familia este purtătoarea altor mari realități metafizice: sărbătoarea și copilăria. Copilul și țăranul, arată Băncilă, sunt singurele formule umane care trăiesc deplin legătura cu cele ce nu se văd: „Copilului îi place natura, trăiește divinul, se dăruiește, jubilează. Pe urmă, altă împrejurare bună e psihologia învățătorului, atunci când n-a fost rău influențat. Cei mai mulți învăţători sunt fii de țărani. Dar țăranul trăiește sărbătoarea! Nicăieri sărbătoarea nu e mai vie decât în lumea copiilor și în lumea patriarhală ţărănească.” (Băncilă, p.90)

Recuperarea sărbătorii, creuzet al cultului strămoșilor, eroilor (modelelor) și al celor nenăscuți, la rândul lor, elemente de bază ale integrității cetății, este una dintre temele majore ale gândirii conservatoare. Sărbătoarea este o instituție totală, ca și gândirea de dreapta, care este tot totalitară, țintind la organizarea integrală a omului în raport cu modelul divin. "Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenței. … e o horă gravă de comuniuni cu toată realitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea … e, în sfârșit, o comuniune cu tine însuți prin contenirea sau topirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor. ...  E, mai întâi, un fel de anonimat personal, care e o participare a persoanei la taina existenței generale și totodată o potențarea armonioasă a persoanei prin izvorul de viață al generalului. E, apoi, o relativă stare de asceză, care admite chiar bucurii ale simțurilor, dar le dă o motivare, o sănătate și un saț firesc ușor realizabil, încât devin mai mult momente de prăznuire a duhului, iar corpul capătă oarecum rangul unui al doilea suflet. E, după aceea, un stil de monumentalitate discretă, plină de suplețe și modestie,  de pace profundă și vioiciune ingenuă și calmă. Căci participarea la liniile existențiale ale generalului, la constituția lui augustă, nu poate da decât liniște și o umilă prestanță largă. … ”  Băncilă, p.67).

Am insistat pe rolul sărbătorii, pentru că este centrală copilăriei și tot ea face posibilă educația, transformarea copilului în adult. Educația trebuie să transmită întreguri și să formeze întreguri – oameni întregi la minte și la suflet, cu rost și în firea lor. Orice altceva înseamnă prăbușirea societății, iar începutul este dat de dictaturile de stânga, ateizante. Pentru că în afara tradiției și a iubirii – creată în reactoarele numite familie și neam, energiile care trec prin om rămân oarbe, putere în sine. Și cea mai tare dintre puteri, după cea sexuală este cea a urii. 

Familia ca univers al oikos-ului, al lumii familiare, stă la baza geopoliticii fără de care statul nu poate exista, se întemeiază pe economia după nevoie. Familia se mișcă între economia după nevoie și poveste (sărbătoare), fără mit și credință energia sexuală distrugând omenirea, prin intelectualism, ideologizare, atracția magică față de produsele propriilor mâini (omul magic este și om ideologic și sexualizat): pe femeie în primul rând, apoi copilul și copilăria, iar pe bărbați îi duce direct la moarte, în războaie fără sens. Nevoia nu înseamnă plăcere, cum am fi tentați să credem, dimpotrivă. 

Nevoia, omul autocontrolat, în familia așezată, a lui homo religiosus, este direct legată de sacru, arată Eliade citat de Țuțea: „«Mereu aici și dincolo, vizibil și invizibil, timp și eternitate. Prezența permanentă a acestor termeni în spiritul omului împiedică revărsarea utilului și plăcutului peste real ... În ordinea reală nu se confundă utilul cu necesarul, utilul ținând de «profan», iar necesarul de «sacru»....» (Eliade apud Țuțea, op.cit., p.154). 

4. Avem nevoie de țăran? Țăran sau fermier? Funcția neștiută a satului în stat

Am anunțat deja discuția rândul trecut, când am pomenit de homo religiosus care s-a născut, de fapt, țăran: om al pământului (al țării), conectat la marile ritmuri ale cosmosului atât prin cunoștințe practice cât și prin credință. 

Satul este plămânul moral al țării. România mai are circa 13500 de sate, grupate în circa 2600  de comune. Numărul orașelor, în 2001,  era de circa 265 . 

Țăranul este principalul actor social al satului. Din punct de vedere economic, țăranul este singura categorie socială autonomă, sau care poate fi autonomă, aspect numit „economie de subzistență”. Economia de subzistență este o economie după nevoie, în sensul că țăranul nu este interesat de surplus decât în măsura în care caută să treacă iarna sau să participe la micul schimb de compensare (alimente contra haine, de pildă, ale meșteșugarilor sau negustorilor de la oraș). În acest sens, în măsura în care mai are cunoștințe și echipamente, țăranul își poate procura singur în bună măsură cele necesare-de bază, pentru trai, din propria gospodărie, sau prin micul comerț local, cu alți țărani. În acest caz, vorbim de diviziunea primară a muncii, între agricultori, crescătorii de animale și meșteșugari. Din punct de vedere antropologic, țăranul este prototipul lui homo religiosus, inventatorul agriculturii și categoria umană cu acces direct la adevărul revelat prin tradiție și practicile aferente. Această constelație mai mult decât socio-economică este numită de Eliade creștinism cosmic, în sensul că nimic nu este întâmplător în gospodăria țărănească, în ansamblul satului, fiecare este în firea sa, în acord cu rosturile sale, cu duhul sărbătorii (Băncilă). Pentru țăran, fiecare gest pe pământ își are corespondent în Cer (Bernea). Este ceea ce înțelegem prin transfigurare sau imitatio Christi – practic, țăranul este singura categorie socială care, în viața de zi cu zi, îl imită pe Cristos atât timp cât își este în rosturile sale istorice. Relația cu capitalul a țăranului este una limitată, în sensul că singurul capital pe care-l posedă este acela care-i asigură reproducerea gospodăriei, iar relația de schimb cu orașul se limitează la completarea inventarului și a celor necesare, consumul țărănesc al produselor industriale nefiind hedonist (de plăcere) decât prin ricoșeu (de pildă frigiderul nu este simbol de prestigiu, ci bun de utilitate imediată). 

Fermierul este o categorie capitalistă, și reprezintă acel posesor de capital care lucrează pământul (inclusiv creșterea animalelor) pentru profit. În consecință, între stilul său de viață particular și modul în care face economie poate să existe o discrepanță semnificativă: economia în ferme neavând legătură cu economia după nevoie și creștinismul cosmic, ascultând de rigorile economiei de piață, ale economiei la scală în multe cazuri. Adesea economia fermei este stimulată cu îngrășăminte și credite bancare, funcționând după logica banului și a profitului. În consecință, și viața particulară a fermierului este mai degrabă de tip urban, țintind spre confort și util ori de câte ori are prilejul. 

Țăranul,  în condiții prielnice, poate constitui rețele economice foarte active, la scara unor comunități întregi – cazul obștilor vrâncene sau gorjene, care aveau inclusiv bănci la dispoziție, dar care lucrau după alte principii decât cele ale profitabilității capitalului: aveau ca scop în primul rând reproducerea economică a obștii pe care o deservea, promovarea muncii și demnității personale, sprijinul reciproc și credința, protejarea acesteia în fața cametei, în acest sens ajungând să opereze și în afara teritoriului național  (avem în vedere Banca Gilortul, din Novaci, la începutul secolului XX ). 

Astăzi mai regăsim câteva gospodării cu relativă autonomie în fiecare comună, mai mult sau mai puțin țărănești. Acestea trebuie recuperate, încurajate și stabilizate într-o nouă economie țărănească extinsă la scară națională. Profesorul Fițiu arată că în țară mai erau, la nivelul anului 2017, circa 12000 de țărani buni și foarte buni gospodari. Să nu-i pierdem. O țară ca România, pentru a se hrăni sănătos are nevoie de 120 000 de țărani fruntași cu gospodăriile aferente (Fițiu, p.419).  

5. Clarificări doctrinare. Trăim vremuri totalitare sau anarhice? Naționalism și patriotism. Rostul intelectualului. Ce înseamnă „intelectual de rasă” (Vulcănescu)?

Ca și în cazul diferenței dintre țăran și fermier, și aici se impune să punem lucrurile la locul lor. Gândirea categorială clară e esențială. Altfel nu știm de ce anume vrem să scăpăm. Vom începe cu discuția despre intelectuali, cei care pot confuza spațiul public prin nestăpânirea termenilor. 

Primul rost al intelectualului este acela de a structura acea cultură înaltă (high culture – R. Scruton) dinspre care să ofere repere omului obișnuit, printr-o cultură la dispoziția acestuia, pe înțelesul lui. Intelectualul are menirea „de a situa omul în lume” (Golopenția) și mijloacele de a-i ușura munca – câștig de civilizație prin ușurarea muncii productive („musculare”) (Eminescu). 

Golopenția: 

„Cel ce e de meserie om de știință trebuie să știe despre multe și despre toate, ca să nu-l găsească nepregătit cererile. Ceilalți au nevoie de cunoștințe potrivite lor. De cunoștințe care să le lămurească zarea vieții lor: să-i situeze în neam, în viață, în lume. …  Se scrie și se tipărește azi numai în perspectiva omului de știință. Analitic și fragmentar.” („Opere”, I, p.133)

Personalitatea conservatoare nu confundă naționalismul cu extremismul, nu în România, care are o istorie a gândirii naționale mult mai subtilă decât multe state occidentale. Naționalistul are conștiința comunității de destin, are conștiința unui cer doctrinar, este o personalitate culturală (Gusti). Patriotul are conștiința locului său de apartenență, pe care îl servește,  și se preocupă mai puțin spre deloc de doctrine. Naționalismul presupune existența unei doctrine puse în lucrare. Sunt epoci, cum este cea de astăzi în România (și nu numai), care au personalități naționaliste fără a avea și o mișcare naționalistă semnificativă doctrinar. 

Revenind la rolul elitelor, principala funcție a acestora este să ușureze munca națională și din această perspectivă, credem noi, ar trebui evaluată toată „producția” ultimilor 30 de ani ai așa-numiților „intelectuali publici”, rău numiți „de dreapta”: 

Eminescu: „Teoria socială a compensației fiind a noastră și neaflîndu-se în nici un manual de politică, ne credem în drept a o esplica.

Compensația nu se dă de cătră o clasă sau de cătră un om decât prin muncă intelectuală sau musculară. Munca musculară consistă în producere de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea producțiunii acestor obiecte. Din acest punct de vedere vânzarea de rachiu de cucută prin sate și colportajul nu ni se par nici a fi produs obiecte de utilitate, nici a fi înlesnit producțiunea prin o mânuire mai inteligentă a instrumentului de muncă.” (Eminescu, XII, p.373)

Cum știm că un intelectual „este chemat” (Maiorescu)? Cum știm că este „de rasă”? Adică servește neamul, nu se cocoață pe spinarea lui neoferindu-i decât lucrări plagiate din Heidegger, Noica și alții sau dispreț? Adevărat, acești intelectuali s-au cocoțat în societatea românească atât cu sprijinul partidelor și președinților pe care i-au slujit cu nesaț, dar și pe sentimentul atenuat al demnității naționale al multora dintre cei care au preferat să-i citească pe ei decât marea literatură. 

Un intelectual își îndeplinește menirea dacă nu se are în vedere pe sine, dacă nu se autoidolatrizează, arată Maiorescu: 

„Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce știi că este adevărat în gândirea ta și pentru ceea ce simți că este frumos în închipuirea ta, numai aceasta îți pune pe frunte semnul celor chemați. Și dacă un tânăr care se îndoiește încă de sine, ne-ar întreba: «Prin ce să cunosc dacă sunt dintre cei aleși?», i-am răspunde repetând un aforism zis odinioară: «Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine.»” (Maiorescu, p.356)

Pentru Vulcănescu, intelectualul este „de rasă” dacă se mișcă între Dumnezeu și neam, în lumea ideilor, contemplând, mistic, realitatea, coborând în picaj (maximă viteză cerută de urgența scopului) cu precizie milimetrică atunci când realitatea o cere. Intelectualul de rasă este cel mai competent (nu plagiator) în domeniul său, are o viziune asupra lumii și țării, are un proiect de țară pentru care se sacrifică, nu se îmbuibă cu funcții publice ca „intelectualii publici” de azi.  

„Factorii intrinseci ai intelectualului de rasă:

1.[Măiestria/Competența] Stăpânirea perfectă a condițiilor meșteșugului. ...

2.[Viziune] Efortul de a domina aceste condițiuni printr-o viziune integrantă a «specialului» în «universalitatea» lumii gândite. ...

3.[Sacrificiul] Munca îndârjită, fără de care nu poți rămâne în curent. ...

4.[Dominarea timpului] Munca aceasta îndârjită implică sacrificii – renunțarea la atâtea alte ispite ... «Le temps ne respecte pas ce que l’on fait sans lui» [«Timpul nu respectă ceea ce se face fără el.»]. Aci se disting diletantul și amatorul, la punctul unde începe sacrificiul.

5.[Entuziasm] Dar, pentru ca această muncă și sacrificii să fie posibile, se cere: O mare pasiune intelectuală și entuziasm pentru ceea ce faci. El poate veni: a) intrinsec, din legăturile și atracția obiectului; b) dar și extrinsec, prin stimulentul mediului ambiant.

6.[Clasicii] Cum rezistă însă intelectualul la acele ceasuri de secătuire interioară, de deznădejde ... Aici vine atașamentul de marile figuri ale meșteșugului tău: contactul cu clasicii. În acest context cu rădăcinile se capătă iarăși seva vieții și reînflorește în suflet dorința de a stărui.”

Ce face posibil acest intelectual? Vom constata că nu interesul, ci vocația și sentimentul răspunderii în fața urgențelor istoriei sunt printre factorii responsabili de existența acestor personalități de prim rang. 

1.„Vocația, cu înclinație irezistibilă – factor generator ...

2.Familia și Școala ca medii transmițătoare de valori și formatoare de deprinderi – factor pregătitor 

3.Întâmplarea – factor deslușitor ca prilej de dezvăluire a unei înclinări vocaționale. ...

4.Maeștrii (idolii) – factor atrăgător și îndrumător ... [a.n.] Rolul fixator al entuziasmului, al idolului. Recunoașterea că asta este ce-mi trebuie.  Dezlănțuirea spiritului imitator. Deprinderea prin imitație neconstrângătoare. [Mai mult decât grupul de referință, n.n., pp. 68-69]

5.Tovarășii – factor emulativ. Grupurile de vârstă (promoția, generația), transformate treptat în grupuri de afinități (cenacluri etc.). Cu ei își comunică intelectualul idealurile, iluziile, încercările, entuziasmele, decepțiile. Cu ei se îndeamnă, se măsoară, se întrece, caută să strălucească, să iasă în relief. 

6.Rezistențele – factor cristalizator și stimulator. Felul lor: autoritatea, inerția masei, cabala tovarășilor. Stimulează facultățile de creație pentru depășirea piedicilor, înfrângerea inerțiilor și doborârea cabalelor. Din ele, intelectualul iese definit cu prietenii și dușmănii, cu predilecții și opoziții. 

7.Critica. Rolul ei de a deosebi, în opoziții, pe cele valabile de celelalte.  ... Critica separă opozițiile, relevă însușirile. Impune atenției. ...

8.Succesul – factor consacrativ. Slava este starea supremă la care poate ajunge intelectualul. Succesul te leagă de ce ai făcut. ... Dar te face și prizonierul propriei tale făuriri.”

Odată depășit impasul intelectualității care se autoidolatrizează șic are practică confuzia termenilor, vom putea trece la clarificări doctrinare necesare. De pildă vom lămuri diferența dintre „totalitar” și „anarhie”. 

Sunt vremurile de astăzi totalitare? Nu. Anarhie, eventual anarho-dictatură. Îl vom invoca din nou pe Țuțea: 

„- Toată lumea aplică societăţii comuniste eticheta de doctrină totalitară. E prima oară când aud o teză contrară. Aţi putea să dezvoltaţi ceea ce aţi afirmat despre comunism, că nu e totalitar

- Uite, domnule. Ce înseamnă a fi totalitar? Aristotel spune că întregul premerge partea. Nici un individ nu se naşte din sine începând de la familie şi până la cetate, întregul premerge partea. Bun. Asta e de necombătut. La comunişti - aşa cum am spus -evanghelia lor e Manifestul Comunist. Sistemele sociale sunt definite prin finalitate. Sfârşitul Manifestului Comunist mai e numit Şi incendiul anarhiei finale. Un sistem - cum e ăla pe care mi-a pierdut Cartea Românească - fără finalitate, nu înseamnă nimic, nu conţine nici un adevăr. În general poate fi relativ util şi relativ orientator. Atât.

- Deci? Totalitarii...

- ...pleacă de la întreg la parte.

- Şi Manifestul ?

- Manifestul exprimă o societate a viitorului, fără stat, fără clase, concepută ca o asociaţie liberă de indivizi care se asociază întâmplător. Această asociaţie liberă de indivizi din Manifestul Comunist - care e Evanghelia lor - e incendiul anarhiei finale. Comuniştii sunt anarhişti la finalitate. ... 

Karl Kautsky îi spunea lui Lenin: "Finalul manifestului partidului comunist reprezintă incendiul anarhiei finale". Nişte polonezi îmi spuneau despre comunism că este totalitar. Eu îi întreb: "Dumneavoastră sunteţi catolici"? "Cum să nu"! "Păi, ştiţi că şi catolicismul este totalitar"? Există un mare gânditor social-catolic vienez. El pleacă totalitar de la întreg la parte. Şi aici e principiul aristotelic: întregul premerge partea. Dumneavoastră sunteţi, ca individ, un întreg? Se poate spune de către evoluţionişti, naturalişti, cum aţi ajuns azi homo sapiens ? ...

Marxismul nu e ostil anarhiei prin finalitatea lui, pentru că nu poți fi egalitar decât dacă ești anarhic. Ierarhia de valori distruge egalitatea. ...

Lumea asta va dispărea la totalitarismul comunist., comunismul nu e totalitar, domnule, e anarhic. Dacă iei Manifestul Comunist, această biblie roşie, se termină că societatea viitoare, aşa se încheie, e o societate fără clase, concepută ca o asociaţie liberă de indivizi. Sociologul care a scris celebra lucrare Der Historiscbe Materialismus a spus că acesta este incendiul anarhiei finale. Sunt anarhişti, comuniştii, prin finalitatea lor. Totalitari suntem noi, creştinii şi, în special, catolicii. Totalitarismul se mai numeşte holism.

Holos în greceşte înseamnă întreg. Metafizica cunoaşterii aristotelice spune: întregul premerge partea.

Dumneata, fie că eşti laureat al premiului Nobel sau măturător, intri în categoria homo sapiens. Acum, eşti un întreg, nu? Când, unde, în ce scop ai apărut în calitatea asta de acum? Poţi să răspunzi?”

(„Între Dumnezeu și Neamul meu”, Ed. Anastasia, 1992, p.45, 62, 117)

Doctrina corporatistă a lui Manoilescu este totalitară, familia este totalitară, Biserica este totalitară, Eminescu este totalitar. Se ridică vreun veleitar la această adâncime, totală? Că el vrea, prin mijloace tehno-politice-medicale să cuprindă Omul, e altă poveste. Și-l va cuprinde numai atâta cât Omul va uita că e parte a unui Tot, adică își va uita credința.  Ideologiile care consumă întregurile sunt altceva.  Mai e aici o diferență subtilă, dar tare. Dintre a făptui și a distruge. Fapta, pentru a fi cu folos, trebuie să fie totală, să țină seama de consecințe, să fie responsabilă. De aceea țăranii își făceau cruce înainte de face orice. Faptul că unii vor să desfacă totul, nu înseamnă că sunt totalitari, înseamnă că sunt anarhici - adică nu au nicio stavilă. Da, toată „lumea bună” zice că trăim o epocă „totalitară”. Dar asta nu înseamnă că așa e. Anarhică, da! A trăi pentru tot e una (totalitar), a afecta întregul e altceva. Totalitar e Dumnezeu și viața noastră care Îl ia ca model (imitatio Christi). Totalitară poate fi o doctrină dacă pleacă de la întregul economico-antropologic al gospodăriei și al neamului (oikos-ul), care așează societatea pe ierarhia competențelor, restul sunt constructe ale unor grupuri de interese, sau producte intelectuale fără acces la ideea de întreg.

Ce e de făcut?

Trezvia

Scopul intelectualului conservator român, care este și ortodox este trezvia. Trezvia are dimensiuni individuale și colective, în prezentul profan și în transcendent. La nivel colectiv, scopul care cuprinde și profanul și transcendentul se numește România Mare, sau unitatea sufletească. Scopul, este, deci, Țara, prin trezvie. La nivel individual, trezvia înseamnă unitatea dintre gând, inimă și faptă prin rugăciunea permanentă. Unitatea dintre gând și faptă înseamnă că fapta mea chiar transfigurează jertfa Mântuitorului, la comanda gândului guvernat/păzit de rugăciunea permanentă, a gândului trăit. Trezvia este războiul minții pentru pacea inimii. 

„Trezvia e calea a toată virtutea și porunca lui Dumnezeu. Ea e numită și liniștea inimii [isihia]. Iar desăvârșită până la golirea de orice nălucire, e tot ea și paza a minții.” (Isichie Sinaitul, Filocalia, vol. IV, ed. 1948 (Stăniloae), p.42)

„Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului și așezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoțești cari vin și să asculte ce zic și ce fac ucigașele și care este chipul făurit și înălțat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri. Însușindu-ne aceste osteneli, ele ne învață, cu multă știință, iscusința războiului minții.” (Isichie Sinaitul, Filocalia, IV, p.43).

Odată cu trezvia vom redescoperi importanța chipului, a suferinței, vom așeza la locul ei frica – care, în afara credinței și a culturii este principalul factor de manipulare, ca astăzi. Odată cu trezvia vom ieși din impasul idolatriilor, restaurând puterea exemplului (omul treaz este ascultător, urmează exemplul). 

Întărirea familiei

Rejuvenarea ritualurilor, tradițiilor și reconectarea acestora cu viața familială.  

„Nuntă și familie numeroasă, expansiunea acesteia servind biologic și spiritual expansiunea neamului. Familie ordonată în funcție de ierarhia forțelor ce o compun. În familie trebuie să stăpânească: iubirea, voința zămislirii, ordinea, conștiința datoriei [s.a.]. Nu plăcerea, ci bucuria pură, produsă de frumusețea idealului ... Inițierea sexelor în vederea eliminării adulterului și divorțului. Stârpirea prostituției și promiscuității ... monogamie [a.n.]. Un om cu mintea curățată de fantome, de tendințe nefirești, cu o arhitectonică perfectă, sprijinită pe puternice coloane afective, într-un corp viguros privit ca un templu desăvârșit. Un individ-verigă într-un lanț nesfârșit de generații, în care să se întâlnească strămoșii și urmașii. O viață plină de sens.  ...” (Țuțea, op.cit., p.225)

Rețelele binelui, rețelele bunăvoinței

Extremismul de stânga,  care a pus stăpânire pe planetă odată cu slăbirea credinței și a structurilor naționale de forță, repugnându-i responsabilitatea, guvernează prin rețele, prin oameni fără față, prin structuri birocratizate opace. Este cazul să ne mobilizăm și să construim rețelele binelui, ale bunăvoinței.  Sunt două etaje de lucru în această direcție a deșteptării naționale: educația și economia. La nivel spiritual, rețelele binelui presupun organizarea spirituală a rezistenței prin organizarea gândirii individuale în cadrul unor întâlniri îndrumătoare și limpezitoare, în toate domeniile vieții, ale normalului: de la teme de istorie, geografie, literatură, la cele de agricultură, turism etc. Sunt ateneurile ridicării poporului. Axate pe personalități-pivot și pe întâlnirile întru cunoaștere morală, rețelele binelui reconstituie pe cât se poate funcția instituțiilor incapacitate de conspirația neputincioșilor. 

Etajul economic se referă la recuperarea gospodăriei țărănești, a plămânului economiei morale a țării și așezarea economiei la scală pe un drum de suport mutual cu aceasta.  Economia țărănească este morală în sensul că, revenirea la țară, la sat, înseamnă redescoperirea identității, a sănătății. Iar cumpărarea de produse țărănești va însemna oprirea celui mai mare exod de populație și energie românească din toate timpurile. Am arătat în altă parte, cu ajutorul studiilor prof. Avram Fițiu ,  rolul construirii unor rețele de distribuție a produselor țărănești asupra sănătății biologice și morale a omului de oraș,  a economiei naționale. Redescoperirea alimentației naturale, produsă de singurul ecosistem auto-sustenabil – gospodăria țărănească, se va infiltra până în momentul intim al reluării gătitului și punerii mesei – obiceiuri ritual pierdute la oraș, dar vitale pentru însănătoșirea Omului. 

Organizațiile tinerești se pot implica în constituirea acestor rețele, prin realizarea ateneurilor spiritualității românești, pe de o parte, prin facilitarea punerii în legătură a gospodăriilor de la țară cu cele urbane. Din acest punct de vedere, al nivelului de profunzime al acțiunii de redeșteptare națională, distingem trei tipuri de organizații: 

-De bază: care desfășoară acțiuni de utilitate socială și civică, în special de tipul asistenței sociale, punctuale, relativ sistematice, cu un nivel de implicare doctrinară scăzut sau absent, indiferent de titulatura lor, mai mult sau mai puțin efervescent-patriotică. Scopuri imprecise, mijloace slabe. 

-De rang mediu: care au ajuns la un nivel al conștiinței colective de sine, unde membri și acțiunile corespund unui nivel relativ ridicat de pătrundere a dimensiunii naționale, desfășoară unele acțiuni educative, dar nu au coerență doctrinară și nici nu promovează una. Distanța dintre denumirea organizației și caracterul faptelor este mai mică. Scopuri definite, dar la distanță față de mijloacele utilizate. 

-Ale redeșteptării propriu-zise: unde fapta este mare, sistematică, în acord cu idealul național, au o cauză. Au un crez, un „proiect de Țară”, o doctrină mai mult sau mai puțin explicită, și militează pentru redeșteptarea națională a propriilor membri și a societății, fără a neglija acțiunile de asistență socială. Scopul înalt, mijloacele precise în raport cu scopul. Organizația are capacitatea să-și educe membri și să distribuie educație în societate. 

Prin aceste rețele ale binelui vom putea ține resentimentul, pe care mizează noua dictatură, la locul lui, prin puterea virtuții, restabilirea chipului lui Dumnez