Am văzut acest film aseară și simt nevoia să scriu despre el, poate chiar să vi-l recomand. Două motive principale pot să amintesc aici, în apărarea mea. Pe deoparte, filmul mi s-a părut destul de provocator, într-un sens bun, pentru un film românesc de la care nu aveam mari așteptări, găsit la întâmplare în oferta unui canal după care nu mă dau în vânt. Pe de alta, citind câteva recenzii, am observat o suspectă răceală a criticilor, chiar o anume condescendență, în aprecierea lui; părerea mea este că această frigiditate a receptivității nu se justifică, cu atât mai mult cu cât, în general, lipsesc niște argumente palpabile.

Sunt de acord însă cu cei ce spun că Tata mută munții nu e un film românesc tipic, chiar dacă nu din motive similare. Se insistă pe aspectul său general hollywoodian, vizibil în încadrarea sa de gen („de acțiune”, zic ei, deși nu prin această lentilă de gen l-am vizionat), respectiv, în scopul urmărit prin producția lui (este vorba de un „film comercial”, nu de unul destinat să rupă aplauze pe la festivaluri). Eu cred că se ratează un fapt remarcabil pentru un film românesc, probabil greu de văzut după acreala cinematografică a ultimelor decenii, cu dinții încă strepeziți: are o idee, una construită surprinzător de viguros și de subtil deopotrivă.

Nu pot să vă dezvălui decât o parte a acestei idei, cea care nu interferează cu povestea filmului, asupra căreia vreau să păstrez tăcerea, ca să vă păstrez nealterată emoția primei vizionări.

Mi s-a părut foarte interesantă această pendulare a construcției discursului între două tipuri de filtre ale percepției prin care ne raportăm la realitate: cele mundane, care ne leagă de pământ și de toate câte sunt în lumea asta, și cele mitic-simbolice, care alătură feluri de a fi în lume, experiențe, stări și relații unor structuri universale, ce transcend dramele cercurilor noastre strâmte.

Pe deoparte, simți că ești în România, pe șoselele patriei noastre, pe Valea Prahovei; dronele te poartă prin Bucegi, pe Jepi; treci prin hoteluri românești, iar la TV auzi știrile noastre de rai și de iad; obiceiuri și apucături binecunsocute pe la noi te întâmpină la tot pasul.

Povestea este, însă, îmbibată mitologic, poate excesiv (de aici, suspectez, vine și nemulțumirea unor critici, care privesc mai degrabă la tipare și clișee). Mă abțin să spun prea multe. Totuși, amintesc un astfel de simbol, care s-ar putea să vă trezească interesul, fiind unul de inspirație biblică: ideea de a muta un munte. Cum se face așa ceva?

Noi știm că acest lucru este posibil. Trebuie doar să ai credință, una măcar de mărimea unui bob de muștar, și să-i spui muntelui să se mute din loc. Succes!

Mircea, tatăl din film, interpretat ireproșabil de Adrian Titieni, are metodele sale. Trebuie să facă ceva, cât de repede, pentru a-și salva fiul. Nu are timp de rugăciuni, ele sunt pentru femei. Mircea este un bărbat adevărat, cum sunt românașii noștri verzi, cu relații și resurse, și nu va precupeți nimic în această luptă cu muntele.

O parabolă despre mutarea munților, povestită prin intermediul unei aventuri în Bucegi, așa ar putea fi privit Tata mută munții. Ideea este dacă, prinși în febra evenimentelor, vom înțelege ce ni se întâmplă. Ne vom lăsa furați de poveste sau de semnificația ei? Ce contează pentru noi, cei din afara poveștii: salvarea fiului sau a noastră, a celor ce s-ar putea să ne regăsim în unele caractere din film? Cele mai potente idei cinematografice se exprimă adesea prin întrebări bine puse.

Răspunsurile ne aparțin în întregime; producătorilor nu le mai pasă, ei își fac acum socotelile …