Departe de a fi la fel de spectaculoasă ca aceea a unui savant creativ, contribuţia unui eseist – care se rezumă doar la semnalarea modului cum se lărgeşte spectrul de înţelesuri ale unui moment de realitate, pe măsură ce efectele atributelor acesteia – a realității – devin mai subtile; și de ce nu, să contribuie pe măsura puterilor sale la raportarea spectrului în discuție către altele identificate, sau posibil de identificat în alte zone – are şi ea rolul ei în formarea noilor judecăţi despre condiţia , mereu surprinzătoare, a materiei. Mai mult, evidenţierea relaţiilor, în evoluție, dintre înţelesurile noţunii şi atributele, în evoluție, ale obiectului fizic, îl pot ajuta pe savant să sesizeze direcţia de mişcare a orizonturilor materiei, atât în relaţie cu ea însăşi, cât şi cu Fiinţarea. În lungul evoluției gândirii, astfel de contribuții ale unor eseiști – și de ce nu? – ale unor Înțelepți au determinat un raport mai îndrăzneț cu Ființarea, ceea ce l-a determinat pe Heidegger să afirme: „«Plutim» în teamă. Sau, mai limpede spus: teama este cea care ne face să plutim, pentru că, prin ea, fiinţarea în întregul ei ajunge să alunece şi să ne scape. Noi înşine, aceşti oameni fiinţători, aşezaţi în mijlocul fiinţării, alunecăm odată cu fiinţarea, pierzându-ne pe noi înşine.” Poate că, astfel, am putea evita această capcană, și am înțelege faptul că ceea ce numim cunoaștere este un proces, iar noi suntem permanent în interiorul limitelor acestuia, și ceea ce se află dincolo de limite nu există, ci urmează să existe în direct dependență cu cunoștințele noastre. Ca atare, Universul nu poate fi împărțit, nu poate fi delimitat și categorisit decât în parte pe care deja am izbutit s-o cunoaștem. Instrumentele fizicii moderne au confirmat existența unui corp energetic care învăluie și întrepătrude corpul fizic. S-ar cuveni, datorat acestor dovezi, să ne schimbăm atitudinea față de afirmațiile vechilor înțelepți în ceea ce privește relațiile dintre nivelul fizic și celelalte nivele ale Ființării; câte or fie ele. S-ar cuveni să încercăm să descifrăm cu mai multă atenție, până unde se întind limitele materiei, sau dacă, nu cumva, materie este totul. Teoriile lui Freud, Joung, Shaldreke, toată psihologia modernă, dovedeșc faptul că, ceea ce numim contemporaneitate nu se rezumă la acțiuni, cauze, sau efecte produse în orizontul care marchează o existență colectivă fizică. Noțiunea de contemporaneitate pare că ar avea nevoie de o actualizare și armonizare a conținutului ținând cont de funcțiile active ale elementelor importante ale cunoașterii de ultimă oră. Pentru că, noțiunea de contemporaneitate care se referă doar la relațiile pe orizontală, cele care funcționează între anumite limite temporale foarte precise, nu mai sunt edificatoare. Este nevoie să vedem cum sunt asimilate și cum funcționează în noțiune elementele de realitate ce vin din verticala a ceea ce se dovedește că este o structură cu mult mai complexă. Fiecare operațiune de acest fel, nu face altceva decât să ne transforme în captivii unor categorii aflate într-un anume gen de relații în interiorul cărora căutăm să fixăm coordonatele care să ghideze modelul de a cunoaște și nu procesul în subtilitățile lui. Dacă parcurgem istoria cunoașterii de la începuturile ei și până în zilele noastre, se poate observa cu ușurință că nu asistăm la un proces care evoluează uniform, ci dimpotrivă. Dincolo de toate accidentele, motivate într-un fel sau altul, avem de-a face cu o evoluție a cunoașterii dependentă de capacitatea elementelor nou adăugate de a redefini caracterizant relația cu realitatea presupusă. (…) O legătură cu realitatea, mai directă şi mai aplicată, are efecte globale asupra modului cum evoluează funcţiile, dar și conținuturile lor. Eseistul se va strădui – de multe ori cu încăpățânare – să le depistează în legăturile tot mai subtile cu obiectul fizic şi calităţile acestuia – tradiționale sau viitoare – pe care le determină savantul și le fixează într-un argou, de multe ori prea strict specializat și prea tehnic. Poate că s-ar scurta drumul spre nivelele, din ce în ce mai profunde ale realităţii manifeste; dacă nivelele, care există într-o condiţie apriorii în realitatea pură (ca să folosim o formulare kantiană), ar putea fi deveni elemente ale unor noțiuni. Dar, ele au nevoie de apariţia unor înţelesuri ca să le pună într-o realitate practică (folosind o aceeaşi formulare). Nu cred că realitatea practică conferă fiinţare, ci mai degrabă aduce obiectul fizic într-un nivel intermediar, capabil să-i confere funcţii mai uşor adaptabile unui parcurs provocat de o diferenţă de potenţial. Noţiunea este instrumentul cu care mişcarea iniţiază înlănţuirea de spectre din care în final se va obţine o formă, e drept tot atât de instabilă ca şi lanţul de spectre care o iniţiază. Legăturile dintre obiectul fizic şi noţiune urmează un traiect care produce subtilizarea amândurora, preparându-le astfel pentru trecerea într-un nou nivel al fiinţării. Necontenita mişcare, odată cu întreg interiorul, ca şi cu întreg exteriorul formei, pune contemporaneitatea într-o reală dificultate pentru că, atunci când se în-fiinţează, o noţiune are un conţinut mai degrabă sărac, schematic, care nu poate pune în relaţii adevăruri, temeiuri, termeni etc. cu un grad crescut de subtilitate. Începutul în-fiinţării noţiunii, privită de la distanţa ultimului nivel al structurii de orizonturi, reprezintă un miez sărac în sensuri şi înţelesuri, dar care are capacitatea de a produce relaţii cu elementele ce vor deveni următorul orizont. Îmbogăţirea conţinutului fiecărei noţiuni este un proces delicat şi de lungă durată, care cunoaşte momente de fertilizare, dar şi de uscăciune. Să ne gândim la noţiunea „energie” din ecuaţia lui Eistein, E=mc². În faza de început, noţiunea “energie” era un concept care definea o forţă ( un spirit, un duh, un abur, un aer etc.) degajată de foc şi care se manifesta prin fierbinţeală, dogoare etc. Forţa apei se manifesta prin vâltoare, vârtej, bulboană, era o forţă potrivnică celei a focului şi nu era definită energie; aşa cum nici forţa focului nu putea exista în prezenţa celei a apei. Aceste prime ipostaze ale noţiunii ”energie” sunt manifestări rudimentare ale realităţii manifeste, chiar dacă în conţinutul absolut se presupun relaţii pe care la un moment dat Eistein le va descrie prin termenul “E”şi va stabili nivelul cel mai subtil și complet al noţiunii „energie”. De la nivelul „fierbinţeală” la „mc²”, noţiunea „energie” va evolua înfiinţând un număr de nivele şi dând naştere unor structuri capabile să-şi redefinească mereu conţinutul. Începuturile noţiunii sunt rudimentare, se exprimă prin atribute rudimentare, ca atare rămân sărace în informaţii; termeni ca „fierbinţeală”, „dogoare”, „vâltoare” etc. nici măcar nu presupun expresia „energie”. Sunt termeni primitivi care sugerează prezenţa unei fiinţări supranaturale a materiei.

După ce a fost descoperită sintagma “forţa aburului”, conceptual s-a adăugat celui iniţial, adică “forţa apei” şi termenul a deschis calea pentru șir bogat de concept legate de forță. Pentru omul de ştiinţă atitudinea este una, limpede şi clară: el trebuie să ajungă la esenţa formelor care fac să existe o mecanică a fiinţării. Pentru el totul pleacă de la nevoia de adaptare, cu cât mecanica fiinţării va fi înţeleasă în detalii intime, în esenţe, cu atât vor fi găsite formele cele mai organice de adaptare la fiinţare. Pentru eseist, însă, atitudinile sunt două, şi pornesc de la obiective diferite. O categorie de eseişti sunt preocupaţi să creeze un fascicol de legături între noţiune şi grupuri cât mai largi de receptori. Pentru un astfel de eseist accentul este dat de transformarea noţiunii în structuri cu semnificaţii uşor de asimilat, iar importanţa lucrării(lor) sale este dată tocmai de capacitatea de a transforma substanţa unui moment al noţiunii într-o imagine familiară. Preocuparea autorului este de a-şi încărca discursul cu revelaţii capabile să fixeze cititorului anume informaţii despre substanţa noţiunii. Se crează, astfel, un anume soi de legături între autor şi cititor; pare că amândoi pot folosi judecăți comune ce pot deveni utile amândurora, şi care contribuie din plin la morfologia unei contemporaneităţi. Avem în istorie expresii ca “Epoca pietrei”, ce a fierului, a bronzului, barocă, rococo, “Art nouveau” etc Se nasc, astfel, forme care funcţionează ca nişte reflexe; atunci când sunt invocate deschid orizonturi familiare, desenează în viteză reţele în care gradul de originalitate a formei este unul comun. Și totuși, la o privire mai atentă, vom realiza că avem de-a face cu o capcană, și că există diferențe substanțiale între fondul terminologiei folosită de eseist și cel al limbajul care transmite informații conotante. Sau, aşa cum ar spune Abraham Moles: „Există deci un optim de valoare pentru fiecare fiinţă umană în parte, şi o mai mare sau mai mică satisfacţie a acesteia faţă de un mesaj dat. Cu cât informaţia este mai mare cu atât receptorul primeşte mai multă noutate; cu cât noutatea este mai mare cu atât el este mai puţin capabil de a domina pe plan perceptiv semnele disparate pe care le primeşte, de a le asambla în «Gestalt-uri», de a proiecta, în alţi termeni, cunoştinţele sale anterioare asupra mesajului, pe scurt, de a-l înţelege.” Indiferent dacă forma ţine de un discurs artistic sau unul ştiinţific, noţiunea – odată ce şi-a delimitat un orizont – tinde să uniformizeze relieful formal printr-o sumă de informaţii familiare. Partea folositoare a acestei atitudini este, în primul rând, legătura care se crează între eseist şi receptor, iar mai apoi, apariţia unui spectru al nuanţelor conţinutului noţiunii, un spectru cu sensuri în ambele direcţii. Dacă vreţi, acest gen de relaţie funcţionează asemănător unui fascicol de unde; noţiunea emisă de autor este sursa, iar receptorul reprezintă gazda, relativul care scoate la lumină – în funcţie de poziţia lui – şi alte atribute ale noţiunii, necunoscute până atunci.

Există însă o parte vulnerabilă, cea formată din uşurinţa cu care această relaţie poate fi exploatată, prin extrapolare, în alte scopuri, cu totul străine naturii ei. Se ajunge astfel la deformări care abat sensurile spre teritorii cu totul străine conţinutului natural al comunicării. Încetul cu încetul, peisajul nou creat ascunde natura spaţiului, totul alunecând spre artificial, prefabricat, invalid. Dizolvarea atributelor noţiunii într-un ascuns, acoperit de reflecţiile aceleiaşi realităţi ţes la suprafaţă un joc de iluzii provenite din deformarea valorilor atributelor de care vorbeam. Totul se transformă într-un instrument de manipulare şi se obţine o relaţie în care se vorbeşte despre un sistem dar se foloseşte un cu totul altul. Realitatea aflată în ascuns iradiază valori despre care vorbim, dar pe care nu putem să le ordonăm pentru a produce raporturi, din cauza iradierilor sistemului de suprafaţă care se distanţează tot mai mult de realitatea comunicantă din ascuns. Sistemul de suprafaţă are capacitatea de a crea propriile emisii de valori, care însă sunt distanţate faţă de cele din ascuns şi se adresează mai degrabă plăcerii decât comunicării legăturilor dintre obiectele active ale unei realităţi, cele care contribuie substanţial la îmbogăţirea conţinutului noţiunii. Afirmam mai sus că, la începutul existenţei sale, o noţiune este schematică şi are un conţinut fragil cu capacităţi restrânse de a crea legături bogate în sensuri cu categorii largi de obiecte ale realităţii. Pe măsură ce numărul relativilor este tot mai mare, aceştia vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea conţinutului noţiunii. Pe măsură ce, în existenţa noţiunii apar relativii, spectrul de valori, adevăruri şi temeiuri se lărgeşte şi determină lărgirea teritoriului comunicat şi comunicant.