Se găsesc sufieciente motive și justificări pentru a renunța la numeroase, valori ce conțin un grad mare de subtilitate. Mai mult, putem spune că elaborăm scheme pentru a crea sisteme de educație pentru ca respectivele valori să fie eliminate, să fie desființate, să intre în uitare. Odată cu ele dispar și nivele ale orizontului care ne ajutau să menținem noțiuni direct legate de dimensiunile Universului. Când Zenon a împărțit infinitul la infinit a izbutit să afle valoarea subtilității dimensiunilor. “ Dacă lucrurile existente sunt mai multe, atunci ele trebuie să fie asemănătoare și diferite, iar aceasta este imposibil, deoarece cele ce sunt neasemenea nu pot fi asemenea, iar cele asemenea nu pot fi neasemenea” – spunea eleeatul, atrăgând atenția că fiecare încercare de a reduce oricare element al ființării, are ca rezultat dispariția unor valori care se dovedesc a fi trebuincioase abia atunci când nu mai știm șă le definim. Pentru că, potrivit lui Empedocle, citat de Aristotel: „ … , aceste elemente dăinuiesc în permanenţă; ele nu se nasc, ci se unesc numai în număr mai mare sau mai mic într-o unitate şi se destramă iarăşi din această uniate.”.

Funcția eseistului este să atragă atenția că, astfel de relații între elementele ființării există, că se produc prin armonizarea vibrațiilor materiei, din care să rezulte o undă de formă mai complexă, că sunt infinite și inexplicabile, de aceea foarte importante; dincolo de punctele de siguranță pe care ni le oferă un sistem cartezian. Când spun că sunt inexplicabile, să nu se creadă cumva că am credința că natura lor nu poate fi cunoscută, ci că natura lor nu a luat naștere încă, deci ea nu poate fi încă înscrisă în ființare. Contribuția eseistului constă în a sugera direcții, din care vin și spre care se îndreaptă tendințele de armonizare a undelor de formă, iar cea a savantului de a analiza natura acestora. Carpentier a relevat că lipsa de metodă este o metodă ca oricare alta – recursul la metodă reprezentând o construcție logică opusă discursului -, dar că subiectul trebuie să facă față mai multor zone de libertate, care – e drept – conțin mai multe naturi informale pe care de regulă le numim abateri. Respectivele abateri sunt judecate ca pete negre în care rațiunea este neputincioasă, datorită lipsei de informații care să ducă la cunoaștere. Savantul caută să studieze respectivele pete, pentru a le transforma în obiecte al cunoașterii, adică în naturi devenite din structuri oarecum stabile, capabile să se comporte ca o formă, adică să dea naștere unui număr de legături și relații într-un registru specific al materiei. Pentru savant materia care produce cunoaștere este constituită tocmai din aceste legături și relații specifice și nu din părțile fizice, așa cum s-a afirmat o lungă perioadă din era industrială. Acesta poate fi și motivul pentru care, la Newton Legea Gravitației are un anume conținut, iar la Eistein un altul.

Florin Gheorghiță s-a dedicat studiului legăturilor și relațiilor care se produc între entitîți eterice și oameni, și care pot fi constatate doar datorită urmelor lăsate pe filmele fotografice din celuloid sau magnetice. Practic, studiile fizicianului – care, dealminteri nu sunt singurele, ele se alătură muncii altor savanți din întreaga lume, chiar dacă există o anume discreție în a o face publică – dovedesc faptul că materia se manifestă în stări diferite ale ființări, și că, între respectivele stări se crează legături și relații. Este adevărat că, în momentul de față, este foarte dificil să producem cunoaștere, pentru că ne lipsesc instrumentele, mijloacele și uneltele cu care să creem cunoștințe, adică acele informații specializate care produc cunoaștere; mai exact, acea formă a cunoașterii care să poată fi prelucrată prin logică. Iată deci că mărturii despre faptul că există diverse stări ale materiei, că acestea se organizează în orizonturi și în structuri, circulă în lumea savanților, și că ele pun la îndoială modul în care noi – în mod obișnuit – limităm Universul. Mai mult, se poate spune că informațiile asupra acestor naturi sugerează că Universul nu este de loc entitatea despre care vorbim în forma de cunoașterea pe care o practicăm, și că foarte multe adevăruri pe care ne bazăm judecățile sunt – de fapt – neadevăruri.

Pentru eseist însă, nu natura materiei este importantă ci specificul acesteia și felul armoniei undelor sale, pentru că eseistul caută să atingă acea natură probabilă din care se poate oricând dezvolta o formă. Universul nu poate fi, cu adevărat, Univers decât atunci când nu este Univers, pentru că numai astfel poate lua ființă devenirea. Dacă privim lucrurile dintr-un astfel de punct de vedere vom înțelege de ce; pentru caractere ca cele ale eseiștilor, care pot ajunge să înțeleagă relațiile dintre elementele care se unesc într-o entitate, și să bănuiască orizonturile de subtilitate care fac parte din structura în care se cuprind elementele respective, sau se desprind din aceasta, afirmația făcută de Dumnezeu către Moiese: “ Eu sunt cel ce sunt” este, de fapt Legea fundamentală a Ființării Universale. “Eu sunt cel ce sunt” semnifică o conștiință conștientă de sine, ceea ce înseamnă că nu traversează un proces de cunoaștere, ci unul de ființare. Ca atare, Dumnezeu nu are nevoie de rațiune, ci doar de conștiință, el fiind cunoașterea însăși.

Noica, pe de altă parte, afirmă că filosofia nu înseamnă cunoaștere, ci învățarea cunoașterii, adică procesul de inițiere, întreținere și parcurgere a unui drum despre care ai mai multe elemente necunoscute de cât cunoscute. Și totuși, există spirite care au ispita prefigurării unui astfel de drum, imposibil pentru o atitudine carteziană, care, mai întâi, are nevoie de rezolvarea necunoscutelor ecuației pentru parcurgerea drumului în cunoștință de cauză, sau aproximativ în cunoștință de cauză.

Preocuparea pentru a parcurge învățarea cunoașterii este o atitudine ce caracterizează personalitatea unui eseist, care tinde să se apropie de capacitatea lui Dumnezeu de a fi continuu conștient de conștiința sa, și pentru aceasta face eforturi ca spiritul său să fie călăuzit mai degrabă de conștiință decât de rațiune. Lucru care, pentru savant ar fi periculos, pentru că l-ar apropia mai mult de natura materiei, ca stare, decât de relațiile din aceasta. Și chiar dacă, un spirit ca cel al lui Gaston Bachelard, încearcă să prevadă – sau mai degrabă visează – la un moment în care : “vom vedea ştiinţa preocupăndu-se să elimine spaţiul-timp însuşi pentru a atinge natura abstractă a grupurilor.” , descompunerea și definirea elementelor care fac corpul legăturilor și relațiilor materiei, rămân obiectivele fundamentale ale muncii savanților.

Trebuie neapărat remarcat faptul că; din ce în ce mai feluritele și numeroasele încercări ale eseiștilor de a atinge niveluri insolite – chiar dacă sunt încălcate limite aflate în vigoare de foarte mult timp și care ar merita o atenție mai mare, sau dacă, raportul calității discursului cu importanța temei, nu strălucește, ci mai degrabă se poticnește învârtindu-se în cercuri strâmte -, se produc totuși în interiorul unor teritorii mai degrabă comune. Rezultatul este că, sunt tot mai dese momentele în care dovezile științifice nou apărute despre materie și Univers; care ar avea nevoie de contribuția inteligenței specifice a eseistului pentru a lărgi sfera cunoașterii și a pune în circulație informații de naturi diferite decât cele de până la momentul prezent, rămân la stadiul de noțiuni exotice care circulă în cercuri restrânse păstrând încă o încărcătură esoterică, deși, mai degrabă ar trebui înscrise într-o stare de normalitate a discursului. Refuzul unor oameni de știință de accepta evidențe, probate prin aceleași tip de metode cu care, la rândul lor, au probat evidențe de alt tip, nu face altceva decât să dovedească faptul că și în științe subiectivitatea are anumite funcții ce mai degrabă închid limite decât le deschid. Mai mult decât atât, în multe cazuri, subiectivitatea savantului aduce în prim plan adevăruri definite în perioade în care lipseau instrumentele tehnice de performanța celor moderne ( calcule astronomice, relații atomice, definiții ale unor operațiuni tehnologice etc.). Ciudat este însă că, în afara unor atitudini din care se citește mirarea și nedumerirea, comportamentul savanților nu se modifică; nu apar preocupări care să modifice modul de gândire, care să abordeze cu alte mijloace relații ale entităților fizice, sau ale acestora cu entități de altă natură, relații care ne-ar putea face să înțelegem altfel raporturi, diferențe, stări.