Eforturile pe care mari personalități ale lumii științifice – în frunte cu Eistein – le-au făcut pentru a convinge că, teoriile științifice au un bagaj filosofic mai important, un bagaj capabil să determine stări ale realității încărcate de subtilitate și care conțin informații surprinzătoare, s-au dovedit, de fiecare dată, zadarnice. Există un apetit de nepotolit pentru dezvoltarea sistemelor în care un număr mic de informații se sprijină una pe alta pentru a defini un orizont care se sprijină pe aparența lucrului dovedit, fapt care-l face pe Gaston Bachelard să afirme că: „ În timp ce, prea adesea, în polemicile filosofice, realistul şi raţionalistul nu ajung să vorbească despre acelaşi lucru, în dialogul ştiinţific avem impresia clară şi reconfortantă că cei doi interlocutori vorbesc despre aceeaşi problemă „. Dacă în ceea ce privește filosofia, câmpul nuanțelor și detaliilor unei realități, se dovedește nelimitat, tematica științifică cultivă aparența problemei care poate fi definită precis și temeinic. Doar că, acel om de știință care izbutește să spargă suprafața aparenței, descoperă existența acelei substanțe a materiei pe care filosofia nu se sfiește s-o sondeze în profunzime. Este motivul pentru care Eistein a declarat în mai multe rânduri că Teoria Relativității este mai importantă pentru substanța ei filosofică, decât pentru cea științifică.

Dacă este să așezi față în față două contemporaneități; una dintr-o societate istorică oarecare și cealaltă a zilelor noastre, vei constata cu stupoare lipsa de calități a contemporaneității prezentului, asta în pofida faptului că între cele două entități, cunoașterea s-a îmbogățit continuu. Și totuși, contemporaneitatea prezentului vehiculează doar câteva informații, cu care rațiunea operează conform modelului de gândire modelat cam de o sută de ani încoace; celelalte elemente ale realității, intră într-o nedreaptă uitare și doar din când în când, efemer, devin parte a contemporaneității. Contemporaneitatea istorică, aceea care se sprijină pe capacitatea conștiinței de a folosi forța spiritului, a căutat mereu să folosească cât mai multe dintre elementele realității, inventând mereu sisteme care să îmbine contribuțiile cât mai multor elemente ale realității. Interesant este că neurologia modernă vorbește despre memoria săracă a rațiunii, spre deosebire de memoria conștiinței, mereu capabilă să folosească atributele elementelor de realitate.

Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Henri Bergson descria că orizontul cunoașterii umane are o geografie care situează în apropierea corpului, obiectele cele mai ușoare, cele pe care omul le folosește cât mai des. Pe măsură ce obiectele devin mai voluminoase, mai grele, mai greu de folosit ele se îndepărtează, astfel că geometria orizontului cunoașterii are un specific anume, în care rațiunea operează , mai ales, cu obiectele uzuale, iar conștiința cu cele care presupun operațiuni mai dificile. “Obiectele care ne înconjoară corpul oglindesc acțiunea posibilă a corpului nostru asupra lor.” – conchide filosoful, și plecând de la această stafre de fapt, formulând două definiții ale realității: “ Astfel – spune el – că vom formula, provizoriu, următoarele două definiții: numim materie totalitatea imaginilor și percepție a materiei exact aceste imagini raportate la acțiunea posibilă a unei anumite imagini determinate care este corpul nostru.”. Bergson preferă să folosească noțiunea de imagine pentru a descrie starea materiei exterioară corpului nostru, care este și el o altă imagine determinată. Dacă, însă, folosim atributele pe care Principiul Corespondenței ni le indică, vom găsi în exteriorul nostru imaginile la care se referă Bergson și care sunt determinate cu ajutorul rațiunii, dar, în interiorul nostru vom regăsi un relief vibrațional pe care conștiința îl determină. Așadar ceea ce ne reprezentăm prin rațiune este, mai degrabă, o anume proporție de realitate, cealaltă proporție ne-o dă conștiința, și astfel se întregește orizontul care va deveni cunoaștere. În consecință, cunoașterea nu este în integralitatea ei un proces conștient; există o proporție pe care rațiunea o transformă în informații utile proceselor de determinare a realității, dar o altă proporție circulă la nivelul conștiinței, constituind instrumentele cu care aceasta (conștiința) determină elementele subtile care circulă sub formă de vibrații. Cercetările, pe care personalități de talia lui Jung, Adler, Sheldrake etc. le-au întreprins lungi perioade de timp, dovedesc faptul că tot ce se referă la evoluție și cunoaștere este deopotrivă de domeniul rațiunii ca și de al conștiinței. Felul în care pe parcursul istoriei am încercat să separăm cele două domenii și să dovedim că există un primat fie al uneia, fie al celeilalte, începe să se dovedească tot mai mult o greșeală. Important este însă, faptul că această greșeală se produce numai la nivelul gândirii teoretice; dezvoltăm felurite teorii, sisteme, axiome pe care le declarăm fundamentale; și totuși, evoluția are un parcurs al ei, care nu ține cont de ceea ce teoretizăm noi, ci de efectele relației rațiune-conștiință.

Poate că ar fi important să aprofundăm Teoria Morfogeneticii și a undelor de formă, elaborată de Sheldrake pentru a ajunge la detalii revelatorii în ceea ce privește relația conștiință-rațiune și cum funcționează această axă a cunoașterii. Nu știu dacă, păstrând această separație a informațiilor clasificate după rațiune, sau după conștiință, cunoașterea nu va aluneca tot mai mult într-o direcție sau alta, modificând sensuri. Există suficiente elemente, la ora actuală, care ne indică faptul că evoluăm după o traiectorie a abaterilor repetate, ceea ce ne facem să pierdem timp, resurse și efort, mai mult corectând efectele abaterilor, decât adâncind sensul cunoașterii.

Se pare că, modalitatea de a crea un sistem de relații al informațiilor culese exclusiv cu ajutorul rațiunii ne împinge tot mai mult spre o realitate modificată, adică spre o aparență a aparenței.

Suntem obișnuiți – mai ales conform ultimilor atitudini – să ne reprezentăm aparența ca fiind un mijloc de a înșela, de a atrage într-o capcană, cu alte cuvinte, avem de a face cu un soi de înscenare care are un scop ascuns. Dacă însă, vom reveni la definiția dată de dicționar ( “Care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată.” ), conținutul noțiunii se dovedește a fi cu mult mai complex, iar sensul principal definește o realitate derivată, sau mai multe realități derivate. În atari condiții, funcția de falsificare, atribuită aparenței de gândirea comună nu rezistă. Mai degrabă ar trebui să ne gândim la faptul că aparența este rezultatul interferării vibrațiilor, și conform Legii Vibrației (“Nimic nu este în repaos, totul se mișcă, totul vibrează.”), întreg Universul este rezultatul unei structuri vibratorii. Sau, așa cum spune Bergson:“ Ori nici o doctrină filosofică nu contestă faptul că aceleași imagini ar putea intra, în același timp, în două sisteme diferite, unul aparținând științei, și unde fiecare imagine, fiind raportată doar la ea însăși, păstrează o valoare absolută, celălalt aparținând lumii conștiinței, unde toate imaginile se ordonează în funcție de o imagine central, corpul nostrum, căreia ele îi urmează variațiile. ” După spusele filosofului, aparența este condiția fundamentală a existenței, dependentă de influența subtilă pe care o manifestă polaritate. În consecință, valoarea aparenței nu este fixată de ea însăși, ci de modul în care o percepe un subiect, iar asta ne transportă în esența relativității care este, ea însăși, relativă.

Pe măsură ce modelul de gândire cartezian și-a impus regulile, am devenit tot mai opaci la informațiile pe care conștiința ni le transmite; asta pentru că folosind rațiunea și instrumentele sale (simțurile, percepțiile, raționamentul, judecata etc. ) reducem tot mai mult conștiința la un atribut al orizontului moral, în consecință un element important al realităților sociale și atât. Poate și pentru faptul că, modul de a funcționa al conștiinței se bazează în cea mai mare parte pe tehnicile de abstractizare.

Dacă ar fi să facem un tablou al modului cum a evoluat esența gândirii de-a lungul timpului, am constata că, din cele mai vechi timpuri până prin secolul al XVII-lea, conștiința era categoria către care se raportau majoritatea valorilor universale. Convingerile gânditorilor vremii au alunecat, încetul cu încetul, spre zona excesului și al incertitudinii.

Odată ce Descartes definește funcțiile rațiunii (Atenție! Descartes a definit, nu a inventat, funcțiile rațiunii), iar relațiile dintre acestea au dovedit că există posibilitatea înființării unor mecanisme care să elimine excesul și care par a se supune voinței umane, modelul propus de filosoful francez s-a dezvoltat cu iuțeală. Modelul de gândire propus de conștiință a fost împins într-un con de umbră, tehnicile și modurile folosite au fost izolate, mai mult, categorisite ca făcând parte din practici incerte, care se slujesc de instrumente și tehnici neortodoxe.

Evoluția, însă, a început să scoată la iveală faptul că se impune tot mai mult folosirea funcțiilor, atât a rațiunii cât și a conștiinței, în diferite proporții, pentru că fiecare moment al ființării este unul particular, iar modul de funcționare este distinct. Poate că ar trebui să ne convingem că e timpul să acordăm mai multă atenție celor șapte principia ale Kybalionului, pe care să le punem în acord cu funcțiile rațiunii. Asta ar presupune necesitatea educării ambelor organe în egală măsură, în așa fel încât să putem folosi instrumentele lor pentru a ajunge la cunoașterea armonioasă și activă – adică acel model de cunoaștere care rămâne permanent în mișcare, în vibrație. O astfel de cunoaștere nu va presupune sub nici o formă că există adevăruri absolute, că există judecăți definitive, că o entitate, odată în-ființată, va continua ființarea sub aceeași formă. Totul, în Univers se mișcă între doi poli, și fiecare formă a mișcării înseamnă modificări substanțiale sau subtile, dar modificări. Oricât de subtilă ar fi o vibrație a Universului, ea este Univers, în consecință tot ce ia ființă este obligatoriu să evolueze. Toate teoriile care încearcă să explice un fenomen universal sau altul prin faptul că ar exista mai multe versuri diferențiate prin funcții specifice, se lovesc de aceeași problemă, și anume: tot mai multele dovezi care se adună și care dovedesc că fiecare entitate a Universului este o aparență, o aparență care este Univers, pot presupune că și versurile despre care se face vorbire, sunt aparențe care sunt Univers. Sau, așa cum afirmă un filosof: Universul tinde spre Unu, nu spre unitate. Este foarte probabil ca – dacă vom continua să menținem separația dintre Conștiință și Rațiune – să nu ajungem vreodată să înțelegem ce este Universul și cum funcțonează el, pentru că, atât Conștiința, cât și Rațiunea sunt Univers; împreună sunt Univers, separate sunt tot Univers, ceea ce înseamnă că, oricum ar fi Universul rămâne Univers.

Existența unei contemporaneități care se rupe tot mai mult de informațiile capabile să se cuprindă în abstractizare, nu face altceva decât să devină o enclavizare a spiritului, care, astfel, pierde contactul cu Universul. Nu știu dacă acest lucru este unul pe care să-l regretăm, sau să nu-i acordăm importanță. Și într-un fel și în celălalt Universul va evolua între cei doi poli, iar între polii universali sunt entitățile care evoluează între polii particulari. Omenirea respectă, la rândul ei regula și funcționează între polii ei particulari, care sunt aparențe, pentru că altfel, evoluția noastră ar influența Universul.