Se pare că am ajuns, în acest demers al nostru despre entitatea denumită contemporaneitate, la punctul în care trebuie să acordăm ceva mai multă atenție unor momente ce aparțin trecutului, și unde – cel puțin așa mi se pare mie – lucrurile nu au fost duse până la capăt. Când afirm că nu au fost duse până la capăt, nu mă refer de fel la faptul că m-aș fi așteptat la o rezolvare definitivă a problemei aflate în analiză. Consider că gânditorul a fost interesat să urmeze o demonstrație strict a momentului ce-l interesa, nu și a problemei în întregul ei. Nu putem spune despre toți gânditorii că erau mobilați cu un spirit socratic.

Așadar, mi-ar plăcea foarte mult să ne întoarcem la momentul în care Descartes concluzionează: “ Cogito ergo sum” – “gândesc, deci exist”, afirmă filosoful, creând a egalitate între existență și rațiune. Atâta vreme cât gândesc, cât rațiunea mea funcționează, înseamnă că exist. Cu alte cuvinte, rațiunea mea mă determină să funcționez, este afirmația pe care Descartes n-a socotit necesar să o mai enunțe. Dar faptul că rațiunea este cea care mă face să funcționez este un lucru extrem de important, însă nu egal cu acela de a ființa, de a exista. A funcționa și a ființa sunt atribute complementare care întregesc ființa și care se impart între doi poli: rațiune și conștiință. Rațiunea este responsabilă de tot ce intră în sfera funcționalului, iar conștiința pentru tot ce ține de ființare. Și rațiunea, și conștiința țin de o esență comună, în consecință, funcționarea și ființarea sunt contrarii ale aceleiași naturi, nu se poate face diferența între funcționare și ființare, pentru că tot ce face parte din Univers există și nu există în același timp. În schimb polii diferă prin gradele prin care se exprimă. Pentru a înțelege această stare de fapt este indicat să recurgem la un exemplu prin care să ne edificăm.

Rațiunea a determinat în trecut o acțiune ce a urmat un model care a avut success. În viitor, pentru realizarea unei acțiuni, rațiunea va determina să fie urmat același model, sau unul asemănător, tocmai datorită faptului că garantează succesul. Scopul rațiunii este funcționarea, iar pentru a o garanta este nevoie ca acțiunile urmate să-și atingă scopul, ca atare, modelul care funcționează trebuie urmat de fiecare dată.

Conștiința, dacă a întreprins o acțiune urmând un model de succes, în viitor va determina alegerea unui alt model, pentru că în memorie este un model de succes, care garantează un număr de libertăți deja câștigate la care se poate apela pentru realizarea scopului propus. Ființării îi sunt necesare cât mai multe libertăți, care să sporească numărul de forme, ceea ce determină alegerea în permanență a unui model de acțiune nou. Fiecare formă nouă înseamnă o șansă nouă, o existență nouă. Trebuie precizat că, este oarecum impropriu să spunem că rațiunea, ori conștiința întreprind o acțiune, ele sunt doar facultăți ale mentalului care au capacitatea de a sesiza vibrațiile existente și de a le pune în armonie. Rațiunea acționează asupra acelor vibrații care au mai fost în relații, iar conștiința asupra acelora care sunt capabile să dea naștere unor relații. Deplasarea unei anume quante către un anume electron de hidrogen, nu este o întâmplare, ci este răspunsul acesteia la lungimea de undă a vibrațiilor respectivului electron de hydrogen. Căderea qwuantei, transformate în particulă, pe electron și mărirea masei acestuia, produce un salt pe o orbită superioară, mai apropiată de nucleu, ceea ce are ca efect ruperea legăturii pe care atomul de hidrogen o avea într-o structură și destructurarea acesteia. Procesul de destructurare se datorează relației inițiate de lungimea de undă a unei quante, armonice cu vibrația unei particule. În cele mai multe cazuri un atom de hidrogen, pentru că acesta are un singur electron deci o legătură mai ușor de rupt. Foarte important este precizarea că, respective quantă – în speță particula devenită captivă în masa electronului -, după un timp va fi expulzată de electron, va redeveni undă și recâștiga o traiectorie. Procesul, pe care am încercat să-l descriu, are urmări în mediu, urmări care nu se datorează rațiunii sau conștiinței, acestea fiind însă instrumentele care crează condițiile ce fac posibilă producerea lui. Putem spune că, atât rațiunea, cât și conștiința, sunt mai degrabă beneficiarele efectelor rezultate din proces, fiecare îmbogățindu-și memoria.

Am afirmat ceva mai sus că rațiunea și conștiința reprezintă un binom al aceleiași esențe, și că polii aflați în relație, tind spre stări diferite; rațiunea să îmbunătățească continuu funcționarea unui sistem; conștiința să asigure ființarea acestuia. Acesta este motivul pentru care, atât rațiunea, cât și conștiința înființează funcții diferite; funcții care produc instrumene, metode, tehnici care au rolul de a îmbunătăți continuu sistemul. Fiecare etapă a unui sistem tinde să devină un sistem, ceea ce face să apară diferențe sesizabile între diferitele etape, adică se produce ceea ce numim noi evoluție. Ea, însă, nu ar fi posibilă fără relația rațiune-conștiință; procesele, acțiunile, determinările, pe care cei doi poli le provoacă, sunt de fapt momente ale oscilării între cei doi centrii de energii, și devin funcții perisabile ale unei realiltăți. Din această cauză nu depășesc condiția de aparență, natura lor fiind generată de condiția relației dintre cei doi poli. Dacă o realitate ar fi obiectivă și nu aparentă, relația dintre rațiune și conștiință ar suferi grav, întreg procesul s-ar modifica, iar binomul ar risca să se rupă. Abia atunci am putea vorbi despre nașterea a ceea ce numim astăzi în teorie: sistem antagonic, adică un sistem în care elementele sunt distruse, nu evoluează. Modul de evoluție a relației dintre acești doi poli, se bazează însă pe contrarii; categoriile care adiționează cantitativ, pentru a atinge o calitate nouă, fără ca cele două contrarii să fie distruse. Două adevăruri aparente, dau naștere unui al treilea, la fel de aparent ca și cele din care a fost obținut.

Sunt tot mai tentat să neg cu vehemență faptul că putem împărți Universul, fie în materie, fie în idee, sau să milităm pentru existența mai multor versuri, ori să afirmăm că avem procese care se produc cu contribuția unor dimensiuni. Cred, mai degrabă că Universul, este rezultatul capacității diadei de a se produce continuu din sine, iar această capacitate poate explica multe din modurile în care iau naștere dormele în Univers.

Quanta de care vorbeam mai sus este o entitate care face parte dintr-un spectru, dar la semnalul emis de electronul de hidrogen, ea singură răspunde și inițiază procesul care se transform într-o existență aparentă. Aparența consistând din faptul că, la un moment dat, electronul de hidrogen va expulza particular străină, care va redeveni quantă. Întrebarea firească este: particular captivă electronului de hidrogen, redevenind quantă, se va întoarce la condița sa inițială, sau aceasta va fi modificată de experiența pe care a traversat-o. Răspunsul la această întrebare – din punct de vedere uman – este unul doar subiectiv. Subiectul este determinat să răspundă la această întrebare de felul în care înțelege lumea, iar ăsta nu este un lucru simplu. Spre deosebire de subiectul format la un model cartezian de educație, va răspunde probabil că nu. Va răspunde că avem de-a face cu o entitate fizică ce nu cunoaște decât stările primare ale acestui gen de materie. Un alt subiect, format la modul de educație al religiei și filosofiei budhiste, va trebui să mediteze temeinic asupra răspunsului. Din punctul de vedere al religiei și fiolosofiei budhiste, în care Universul este guvernat de iubire și compasiune, lucrurile nu sunt de loc simple. Cartezianul va observa cu certitudine că nu se poate vorbi de iubire și compasiune în procesul ce are loc între o quantă și un electron, care sunt entități ale materiei fizice. Dar, dacă mai analizăm încă o dată procesul, intrând mai adânc în detaliile sale, apar anumite umbre care nuanțează situația.

O quantă – care aparține unui fascicol, la rîndul său integrat spectrului luminii primește un semnal specific de la un electron, un semnal care semnalează un dezechilibru. (Fie un dezechilibru în care este implicat electronul, fie unul care este creat de acesta.) Semnalul este recepționat doar de quanta despre care vorbim, sau se poate să fie recepționat de mai multe, dar doar această quantă iese din fascicol și pornește spre electron unde inițiază procesul descris mai sus; în apropierea electronului se transform în particulă, cade pe electron, îi crește masa, și-l obligă să facă un salt pe o orbită superioară, din care cauză pierde legătura cu restul structurii, care suferă astfel anumite modificări. După un timp, electronul expulzează particula, revine la masa inițială și recâștigă orbita, particula expulzată redevine quantă și ia o traiectorie oarecare, despre care nu știm nimic. Dar nici despre quantă, în sine, nu știm mai mult; nu știm dacă vorbim despre quanta inițială sau despre o altă quantă, pentru că lungimea de undă de după expulzare este mai mare decât cea de impact.

Oricum ar fi din punct de vedere al cercetării fizice, acest proces sugerează contribuția compasiunii și iubirii în Univers, și indică faptul că învățații orientali s-au lăsat conduși de vibrațiile subtile ale morfismului în devenirea lui. Tot ce este legat de formă devine determinat și determinant, abia atunci când procesul de apariție a acesteia s-a încheiat. Atunci când forma s-a născut, a devenit o realitate, putem spune că ea și-a încheiat existența, a devenit un dat care nu mai contribuie tot atât de activ la a furniza informații. Ca și celelalte procese universale, totul pornește de la expresia cea mai simplă posibilă, și devine – orizont cu orizont – tot mai complex, și aparent, tot mai îndepărtat de forma inițială. Fapt care-l îndreptățește pe Henri Bergson, ca prin anii optzeci ai secolului al XIX-lea să se întrebe: “ Cum se poate ca aceleași imagini să intre, în același timp, în două sisteme diferite, unul în care fiecare imagine se modifică pentru ea însăși și în măsura bine definită în care ea suportă acțiunea reală a imaginilor înconjurătoare, altul în care toate imaginile se modifică pentru una singură și asta în măsura variabilă în care ele reflectă acțiunea posibilă a acestei imagini privilegiate?”

Atât experimentele lui Arthur Holly Compton, cât și cercetările lui Eistein sau observațiile lui Bergson susțin regulile derivate din Principiul Polarității, și avem întotdeauna de-a face cu o dualitate în care elementele caută să cuprindă o substanță cât mai generoasă dintre cei doi poli, o substanță care să emită vibrații cât mai variate. Pentru Univers nu există vibrații inutile, care să “nu folosească”, cid oar unde care formează un spectru din care vor lua naștere viitoarele forme, deci viitoarele existențe. Acestea, inițial nu trebuie să fie altceva decât vibrații, pentru ca astfel să poată interfera în vederea unui scop care apare dintr-o lipsă, oricare ar fi aceea.