Hegel este cel ce mi-a deschis ochii, iar lui i-au fost deschiși de goticul târziu; prin creație spiritul se exprimă pe el însuși în esența sa cea mai apropiată de neexistență. Iată o formulare ce face ca un raționalist să facă o cruntă criza de nervi, datorită faptului că termenii sunt la limita cea mai extinsă a generalului; nu au acele grade de concretețe ale particularului, ce par să acorde siguranță raționamentelor. Din nefericire pentru un astfel de spirit, el însuși este supus dominației particularului care provine din lipsa informațiilor generate de structura generalului. În consecință, pentru el ființarea rămâne doar efectul unor relații între termeni care nu pot genera simboluri și nici arhetipuri.

Principiul Polarității ne oferă explicația pentru atare situație. Să încercăm să ne reprezentăm grafic entitatea formată din polii conștiință-rațiune. Chiar dacă sistemele celor doi poli se comportă într-o anume măsură așa cum descriu fizicienii, generând câmpuri care interacționează, trebuie acceptat că natura energiilor este diversă. Entitățile materiei vii, care exprimă și activitatea spiritului, în diversele lor forme, presupun un raport între cei doi poli care stabilesc naturi ale materiei vii, și anume Rațiunea și Conștiința. Teritoriul dintre cei doi poli este marcat de două emisfere unite în zona ecuatorului, acolo unde se crează un orizont extrem de creativ, alimentat continuu de relațiile elementelor generate de cei doi poli. În sine, avem de-a face cu un singur corp a cărui ființare este hotărâtă de acțiunea coroborată a celor doi poli. Și pentru că circulația informațiilor în întreaga structură este foarte importantă, pentru că acestea – informațiile – în contact cu elementele particulare din teritoriu generează funcții active, o sumă de meridiane facilitează circulația acestora. În fond, două aspecte trebuiesc revelate; pe de o parte, toate lucrurile – atât ale particularului, cât și ale generalului – au doi poli și provin din aceeași materie, pe de altă parte, forma fiecărui lucru este stabilită de informațiile specifice unui nivel. Vorbim, deci de o formă specifică, dar care conține substanță din întreaga entitate și este organizată după principii derivate din momentele specifice ale mișcării. Toate, experimentele făcute de fizicieni asupra interacțiunii între doi poli, au ca rezultat o formă ce tinde mereu spre o sferă, ale cărei meridiane reprezintă linii de forță, în care substanța informațiilor se concentrează în acele elemente de comunicare care să faciliteze contacte creative cu substanța particulară a unui nivel. Respectivele meridiane sunt formate din două spirale care se înfășoară una în jurul celeilalte, facilitând comunicarea și modificările impuse de evoluția substanței. În acest moment – adică acum când scriu toate acestea folosind termeni care par a fi extrem de exact delimitați, adică făcând parte din categoria raționalului, perceptibili doar prin instrumente senzoriale, ca atare formând substanța controlată de rațiune prin simțuri, percepții și judecăți -, întreg raționamentul este cu totul lipsit de elementele subtile, inefabile, simbolice, abstracte care se datorează conștiinței, parte pe care o putem doar bănui.

Un lucru trebuie, însă, remarcat, atât conștiința cât și rațiunea sunt entități care operează cu instrumente ale energiei, în consecință, substanța din care sunt formate se bazează pe diferitele forme specifice ale vibrației. Dacă în Kybalion sau în alte scrieri vechi, despre vibrație se scria la nivel general, autorii acordând importanță vibrației în sine și fiind foarte puțin preocupați de detaliile care să indice specific, nivel, mod de interacțiune etc.; fizica modernă s-a preocupat și se preocupă să înțeleagă relațiile și raporturile dintre diferitele forme de vibrații. Pentru omul societăților tradiționale, importantă era legea generală care spunea că în Univers totul se mișcă și vibrează continuu. Pornind de la rezultatele cercetărilor fizice, în gândirea omului modern au apărut informații caracteristice ce dovedesc faptul că, fiecare nivel de ființare este stabilit – pornind de la un pol al formei materiale spre celălalt, de specificul vibrațiilor. Relația dintre cei doi poli evoluează odată cu natura materiei, pornind de la forme subtile, inefabile aflate la unul dintre poli, spre forme tot mai grosiere, pe măsură ce ne apropiem de celălalt pol. Imaginea aceasta, a celor doi poli care întrețin permanent mișcarea și vibrațiile, determină specificul și particularitatea unei filosofii. Tot așa cum, imaginea doar a unei emisfere, fie ea una carteziană, sau una spirituală, are menirea să stabilească un anume specific și o anume particularitate a concepției despre generalitate, lipsind imaginea despre Univers de toate temeiurile și adevărurile care se găsesc în cealaltă emisferă. Ceea ce conduce la instaurarea deplină a dominației aparenței asupra spiritului. Trebuie neapărat remarcat că în lumea oamenilor de știință, mai ales a fizicienilor, mecanismele principiilor Kybalion-ului încep să fie acceptate, iar savanții înțeleg faptul că materia este unică, dar că se manifestă în cele mai diverse naturi. Însă, fiecare natură se dezvoltă în specificul raportului dintre doi poli, pornind de la formele cele mai subtile, în consecință volatile, până la formele cu un grad de stabilitate foarte mare. Starea morfică din Univers nu este o consecință a manifestării unei voințe, sau a unui cod de legi, ci a raportului permanent al undelor de formă manifest oriunde în Univers. Trebuie remarcat faptul că Universul este în același timp foarte mare, și/sau foarte mic; materialitatea sa dă naștere continuu la cele mai insolite realții care dau naștere unor forme, permanent instabile. Singura formă stabilă în Univers, este Universul însuși, numai că nu în aceiași formă, ci în aceași materie. Fapt care este definit în vechile scrieri ca Legea corespondenței: “Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; Ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus”

Desigur, este foarte dificil de acceptat că atunci când devii conștient de o formă, ai devenit conștient și de forma complementară a acesteia, vorbim despre unul dintre motivele pentru care gândirea noastră se îndreaptă într-o direcție și doar în aceea. Expresia lui Descartes: “ Cuget deci exist” sugerează tocmai această tendință care pretinde să izolăm subiectul conștientizării de restul de restul materiei. Cu alte cuvinte, lucrul de care am devenit conștienți este materie, iar lucrurile de care nu suntem conștienți sunt indefinibile. Conform acestei atitudini, cunoașterea se produce printr-o ierarhizare riguroasă a etapelor ce trebuiesc parcurse, iar conținutul acestora – al etapelor – trebuie completat numai conform parcursului. Iată că ne găsim într-o aparență periculoasă care ne ascunde o mare parte a cunoașterii pin faptul că formele complementare a ceea ce dorim să definim rămân în afara conținutului. Este foarte posibil ca acesta să fie motivul pentru care, între raționaliști și spiritualiști să existe acest conflict care ascunde realitatea obiectivă. Practicând un astfel de mod de a cunoaște să rămânem mereu departe de adevărurile obiective și să ne înconjurăm de cele aparente. Cele mai multe dintre ultimile experimente ale fizicii quantice, pun în evidență faptul că o sumă de valori aflate în funcție sunt nesigure, necomplete, sunt proporții ale temeiurilor, ceea ce îl face pe Gaston Bachelard să afirme: „Prăpastia metafizică dintre spirit şi lumea exterioară, de netrecut pentru metafizicile intuitive imediate, apare mai mică pentru o metafizică discursivă care încearcă să urmeze progresele ştiinţifice. Se poate concepe chiar o adevărată deplasare a realului, o epurare a realismului, o sublimare metafizică a materiei. Realitatea este transformată mai întâi în realism matematic, apoi realismul matematic se dizolvă într-un soi de realism al probabilităţilor cuantice. Filosoful care urmează disciplina quantelor – schola quantorum – acceptă să gândească întreg realul în organizarea lui matematică. Ba mai mult, el se obişnuieşte să măsoare din punct de vedere metafizic realul cu posibilul, într-o direcţie strict inversă gândirii realiste. Să exprimăm deci această dublă supremaţie a numărului asupra lucrului şi a probabilului asupra numărului printr-o formulă polemică: substanţa chimică nu este decât umbra unui număr.” Modul în care privește Bachelard realitatea conduce către o evidențiere a unității materiei care poate să creeze realitate în oricare dintre naturile sale, fără însă să iasă din unitatea sa, ceea ce face ca Universul să fie propriul sine pornind de la nonexistența sa și dezlimitându-se continuu. Substanța Universului va rămâne mereu în interiorul unor limite care sunt continuu desființate, pentru ca materia – în permanenta sa mișcare – să nu se poată revărsa dincolo de ele. O aceeași imagine despre Univers rezultă și din Principiul Polarității, principiu care evidențiază unitatea materiei în totalitatea naturilor sale. Dar cea mai convingătoare dovadă a acestei unități universale a materiei este configurată de existența celor două Legi ale gravitației, cea a lui Newton și cea a lui Eistein care coexistă completându-se una pe cealaltă. Dacă legea lui Newton a surprins și a definit forma mecanică a coeziunii materiei, stabilind relații între corpurile fizice ale acesteia, prin teoria relativității generalizate a lui Eistein, coeziunea materiei se extinde asupra tuturor naturilor acesteia evidențiind faptul că Universul are un caracter fondat pe continua dezlimitare. Cele două naturi fundamentale ale materiei: Energia și Masa trebuiesc a fi tratate ca doi poli care configurează permanent Univers, lucru subliniat și de teoria spațiului minkowskian. Legea gravitației și Teoria relativității generalizate stabilesc faptul că aveam de-a face cu o materie unică ființând sub forma unor naturi diferite care își modifică starea în raport direct cu procesul de dezmărginire universală.