Doctrina hermetică are la baza construcțiilor sale filosofice o entitate primordială denumită TOT, a cărei substanță infinită este cea care generează capacitățile din care iau naștere cele mai diverse cauzalități, și datorită acestora puzderia de forme care dau naturile materialitîții Universului. TOT-ul este infinit în spațiu, este etern în timp și veșnic în creație, substanței sale nu-i lipsește nimic, fără toate aceste calități TOT-ul n-ar putea fi TOT. Existența – în condițiile date – a acestor calități sunt posibile datorită unei condiții fundamentale: CONTINUITATEA. Substanța TOT-ului este fundmental continuă, asta însemnând că spațiul său nu are crăpături, fie ele și neînsemnate; timpul său nu are sincope, nici măcar pentru o fracțiune de clipită; iar creativitatea este neîncetată, adică nu cunoaște nici cel mai scurt respiro. Pornind de la această condiție a TOT-ului, puterea sa este infinită și necondiționată, adică absolută, pentru că, nu există nimic din afara lui care să-i limiteze capacitățile.

Pentru un om obișnuit, toate aceste atribute ale TOT-ului, chiar existența acestuia în sine, sunt dificil de acceptat – ba, am putea spune tot mai dificil de acceptat, datorită reducerii permanente a dimensiunilor la care judecăm. Pentru că ele depășesc copios capacitatea obișnuită de a le imagina mecanica, dar ceea ce este cu adevărat imposibil de acceptat, în afara unei educații specifice, este Continuitatea, chiar dacă forța și eficiența ei ne este dovedită în fiecare moment și în fiecare acțiune a existenței noastre terestre. Vorbind despre TOT, aducem în discuție dimensiuni absolute, dimensiuni pe care spiritul nostru nu le poate controla. Ar fi suficient să permitem gândirii – mai mult, să antrenăm gândirea chiar – să urmărească dimensiunile Continuității, urmând cărările indicate de Zenon din Eleea; am ajunge astfel să putem imagina puterea absolută a Continuități pe care se sprijină TOT-ul, și care face ca substanța sa să fie, la rândul ei absolută. Poate că, în felul acesta s-ar instaura respectul pentru fiecare entitate, atât în sine cât și în totul său, inexplicabilă și necognoscibilă. Toate eforturile făcute de-a lungul timpului de a limita cunoașterea doar la lucrurile definibile, nu au alt rezultat decât acela de a desființa – la nivel de judecată – continuitatea cunoașterii. Necognoscibilitatea TOT-ului nu are legătură cu procesul cunoașterii, și nu-l neagă, ci dimpotrivă, instaurează nevoia continuă de a cunoaște. Să legiferezi că un lucru negognoscibil este în afara cunoașterii este o eroare grosolană. Cunoașterea, la rândul ei este necognoscibilă, în sinea ei, fapt pentru care, omenirea trebuie să facă eforturi consistente ca să mențină un anume grad de continuitate în cunoașterea procesului ființării, care, la rândul său, este necognoscibil. Conform Principiului Polarității, care este una dintre cele șapte legi al Universului, necognoscibilității trebuie să i se opună Cunoașterea. : “Teza si antiteza au o natura identica, insa de grade diferite; contrariile sint asemanatoare si nu difera decit prin gradul lor, polii opusi se pot concilia; extremele se ating; Totul este si nu este in acelasi timp; toate adevarurile nu sint decit semiadevaruri; orice adevar este pe jumatate fals; sint doua fete ale aceluiasi lucru etc etc”. Și cunoașterea și necunoașterea sunt aparținătoare aceleiași substanțe, doar că se găsesc pe grade diferite. Sunt procese care dezvoltă propriile axe teleologice, urmând unitatea continuității. Mai mult, pentru hermetici cunoașterea este un proces periculos, el trebuie destinat numai anumitor spirite, altminteri fiind pusă în pericol ordinea universală. Ceea ce a fost dovedit de mai multe ori în lungul evoluției civilizațiilor umane, așa cum o serie de legende moștenite ne descriu. În consecință, învățăturile câștigate prin cunoaștere erau transmise în mare secret, de către un inițiat unui discipol ales cu multă grijă. Valorile aduse prin cunoaștere trebuiau verificate cu răbdare, trebuiau să fie puse în relațe, în primul rând cu sinele lor; în al doilea rând cu substanța lor; și în al treile rând forța vibrațiilor. Societatea modernă nesocotește total și refuză să urmeze un asemenea model de disciplină, clamând drepturile universale ale fiecărui individ. A nu se înțelege cumva că hermeticii refuză cunoașterea, sau fac din ea o proprietate exclusivistă. Nici pe departe, ei tind doar să instaureze o disciplină care să îngrijească temeinic ca, erori – voluntare, ori nu, ale oamenilor – să nu să fie induse TOT-ului, erori în urma cărora să apară fisuri în substanța acestuia. Asta s-ar putea numi cu adevărat o nenorocire fără leac. “Spiritul, la fel ca metalele si elementele, poate trece de la o stare la o alta stare diferită, de la un grad la altul, de la o condiție la alta, de la un pol la altul, de la o vibrație la alta. Adevarata transmutație hermetică este o artă mentală” – spune Kybalionul, iar instrumentele pe care cunoașterea le poate pune la îndemâna spiritelor răuvoitoare, sau inconștiente pot provoca răul cu urmări irevocabile. Forța inestimabilă, pe care o are un adevăr apărținător unnui pol dar care trece pe cealaltă spirală, cea care aparține polului opus, va provoca transmutații cu efect distructiv în câmpul în care acționează. Nu trebuie sub nici o formă să neglijăm interesul tot mai aplicat pe care o mulțime de oameni îl dezvoltă pentru divere forme de manipulare, care, la urma urmei, este un mijloc rudimentar de transmutație. O formă, care, mânuită cu abilitate, pare inocentă și lipsită de pericole. Pe lângă tentația manipulării, există în viața curentă o mulțime de alte tehnici de obținere a unor avantaje față de semenii noștrii, tehnici care dezvoltă diverse soiuri de avataruri asimilate deplin de cei care sunt controlați de orgolii, de vanități, de invidie, de dorinți. Hermeticii nu au încercat niciodată să modifice cursul existenței celor din jur, mai mult chiar, se străduiau să-i ferească pe neștiutori de gesturile nesăbuite care ar fi putut să-i piardă. Pentru ei, nu existau rațiuni superioare ale societății, care să impună modificarea cursului natural al vreounui parcurs existențial. Făceau aceasta fără ca cei în cauză să știe, fără să modifice atitudinea naturală a acestora față de a o nume realitate. Pornind de la afirmația “Totul este spirit”, hermeticii s-au străduit să creeze și să dezvolte tehnici spirituale care să se sprijine pe continuitatea TOT-ului. Energiile pe care aceștia le căutau existau în curenții întreținuți de continuitate și traversau cele mai diverse naturi ale materiei. Era nevoie de multă clarviziune și luciditate pentru a nu lăsa tentațiile să devină reguli de conduită. Trebuia ca inițiatul să se distanțeze egal de aparențele dezvoltate de realitatea curentă și să rămână purificat în fața propriului spirit. Astfel putea să lase să se nască noile legături cu esența naturii TOT-ului. Nu puterea era scopul pe care inițiatul o cauta, ci capacitatea de a cunoaște până la limitele necognoscibilului. Această capacitate îi aducea viziunea despre mișcările intime care se cuprindeau în Continuitate. Vorbim despre mișcări subtile, inefabile, cele mai multe necesitând simțuri antrenate prin metode străine unui neofit. Toate acestea erau lucruri ce nu puteau fi descriese, sunt lucruri ce nu pot fi descriese, pentru că și astăzi, inițiații diferitelor doctrine care au la bază informații provenite din hermetism, din esoterism, din occultism etc. caută să-și conducă discipolii spre moduri de a asimila informații dincolo de cuvinte.

Oamenii de știință sunt obligați să adopte, și să respecte, un anume comportament pentru a fi siguri de rezultatele muncii lor, dar și pentru a se păzi de efectele nocive derivate secundar. Adepții tehnicilor spirituale au, la rândul lor obligații pe care trebuie să le respecte, atât în privința comportamentului profesional, cât și în ceea ce privește păstrarea sănătății. Mai mult, pentru că efectele asupra celor din jur pot fi mai puțin vizibile și mai radicale, dar cu acțiuni ireversibile pe perioade foarte lungi, practicanții tehnicilor spirituale sunt obligați să elimine din comportamentul lor tot ceea ce ar produce astfel de efecte nocive. Obligațiile sunt impuse nu de o legislație rezultată dintr-o cauzalitate socială abstrctă, ci de acele legi ale universului care guvernează o generalitate extinsă. Efectele secundare ale practicilor din tehnicile cotidiene ale industriilor și atitudinilor economice, cu toate că influențează tot mai mult comportamentul asupra relațiilor cu mediul imediat, nu sunt tot atât de periculoase – așa cum se insistă din ce în ce mai documentat – ca vibrațiile care formează câmpuri de formă care emit unde de formă prin care realitatea modifică atitudini și mentalități. Atitudinea și mentalitatea unei contemporaneități pune în formă elemente ale unui sistem de educație din care vor rezulta acele vibrații prin care, la rândul lor, se vor forma alte câmpuri de formă modificate. Elementele care se vor asimila în Continuitatea TOT-ului, vor fi cele ce vor determina mișcări în generalitatea acestuia. Mișcări despre efectele cărora nu vom avea informații de feedback, datorită necognoscibilității TOT-ului. Atunci când cunoașterea va ajunge la nivelul efectelor pe care noi le-am creat, TOT-ul va fi modificat întreg ansamblul Continuității sale.

Fiecare gest a vreunei entități aparținătoare Continuității TOT-ului, reprezintă emisiuni de vibrații care participă la interferențele existente. Fără încetare vibrațiile crează entități armonice care se adaugă Întregului, iar fiecare astfel de entitate, o dată devenită formă va căuta să creeze o structură de relativități, contribuind la întreținerea mișcării universale. Despre toate acestea, cetățenii contemporaneității actuale evită să vorbească, căutând să evidențieze statusul realităților imediate. Abordăm realitatea în care trăim din atitudinea celui care nu vede mai departe de lngul nasului, care, uneori, ni se pare atât de departe încât este imposibil să-l atingi. Să păstrezi tăcerea despre relația dintre realitatea aparențelor și realitatea obiectivă, nu este tocmai o atitudine potrivită. Dar este o atitudine. Una care nu se va modifica prin contribuția unui amărât de eseist.