Cuvinte cheie: feminitate, femeie, criză, anima, animus

Keywords: femineity, womanhood, crisis, anima, animus

1.În 30 de ani de post-comunism, România are aproximativ același număr de locuitori ca în 1938, cu puțin peste 19 milioane (Digi24) . Am pierdut pe drum 4 milioane în 30 de ani. 

2.Dintre aceștia, în Țară locuiesc doar puțin peste 10 milioane (ibid). Ceilalți, până la 9 milioane sunt plecați din Țară, în cea mai mare emigrație în condiții de pace din lume. 

3.România are, în prezent, cea mai mare scădere demografică pe an din Europa, de 8 ori mai mare decât media europeană! - circa 0,8% pe an, media europeană fiind de 0,1 (Banca Mondială). 

4.Avem o rată a nupțialității de odată și jumătate mai mică decât Ungaria vecină, de 4,2‰ față de 6,9‰, și de peste două ori mai mică decât România anului 1964 (Eurostat). 

5.Cu peste 22 de milioane de avorturi între 1958 și 2017, România are, în prezent a doua cea mai mare rată a pruncuciderilor din UE, 28‰, cu mult peste media europeană de 20‰ (Viața medicală) . 

6.România se află pe locul doi în Uniunea Europeană în ceea ce privește nașterea nenaturală, prin cezariană, ponderea acesteia ajungând aproape la jumătate în totalul nașterilor, la 44,1% în 2017, față de 2004 când era de 19% (Viața medicală).  Aceasta expune la riscuri postnatale pe termen mediu și lung, atât mama cât mai ales copilul – The Lancet , într-un studiu din 2018, arăta că mama, dacă va trece cu bine peste rupturile uterine post-cezariene, poate fi afectată endocrin, după cum noul-născut poate intra în lume cu un sistem imunitar mai puțin echipat, predispus la astm și obezitate și, după cum arată studiile consacrate de psihanaliză, cu un potențial adaptativ social mai scăzut (Grof). 

7.Indicele alăptării la sân este de două ori mai mic decât media Europeană – 12,6% față de 25%. Lipsirea pruncului de  contactului intim cu mama implicând o socializare deficitară, probleme ulterioare comportamentale și de sănătate și pentru copil, dar și pentru mamă:  creșterea alăptării la sân ar scădea rata cancerului de sân cu 20 000 de cazuri pe an, conform OMS (Valahia news). 

8.Româncele trebuie să trăiască în a treia cea mai violentă familie din Europa, 36% dintre românii chestionați de Eurobarometrul din 2016 declarând că violența împotriva femeilor este foarte răspândită, iar 48% destul de răspândită (Libertatea).

9.Zece la sută din minorii intrați în grija statului din România în 2022 au fost abandonați în primele șase luni al respectivului an. În același timp, autoritățile nu sunt capabile să faciliteze adoptarea acestora, rata adopției fiind de sub 20% în același an. Astfel, din cei peste 4000 de copii părăsiți în 2022, doar 791 au fost adoptați în acel an. Situația este de natură să ateste încă odată, pe lângă blocajul instituțional al statului, criza maternității, a familiei, sub impactul sărăciei extreme, a abuzurilor și inculturii, a problemelor medicale și psiho-sociale (Newsweek). 

România stă bine la două capitole: fericirea personală și nondiscriminarea prin salarizare.  Nivelul de fericire personală al femeilor nu este atât de scăzut pe cât ne-am aștepta, situându-se în media UE, imediat înaintea Germaniei – în ceea ce privește satisfacția petrecerii timpului liber. Româncele își acordă o notă imediat sub 7, nu departe de scorul maxim de la nivelul UE, de aproape 8, înregistrat de finlandeze (Eurstat).  Cu toate acestea, doar 10% dintre românce au răgaz pentru îngrijirea personală (ProTv).  

În ceea ce privește discriminarea la locul de muncă prin salarizare, nu putem spune că există problema – România se află imediat după Luxemburg, mult sub media europeană la acest capitol (3,3% față de 14,1% media UE), în sensul că salariile femeilor sunt aproape la același nivel cu cel al bărbaților (Ziare.com). 

Dincolo de aceste excepții, avem o listă de 9 probleme tocmai înșirate, care sunt de natură să ne neliniștească. Acestea arată că integritatea antroposului feminin de care depinde însăși viața este sub semnul unei mari primejdii. 

Feminitatea a fost divinizată ... până de curând. Până la apariția ideologiei de gen, pentru care determinanta sexuală este un construct social. De la cultul Zeiței Pământului, perechea Gânditorului de la Hamangia, la Fecioara Maria, femeia a avut mereu un loc de cinste în civilizațiile europene. Zămislitoare și ordonatoare, casa însăși, elementul central al comunității morale alcătuit din ea, ca mamă, și copiii ei. Rostul ei, arăta Mircea Vulcănescu, este acela de receptare și de receptacol, răsfrângere și primire, ea este însăși lumea (mater). Dar pentru ca femeia să fie toate acestea (Vulcănescu, 1996) și suprema compasiune – mater dolorosa (Jung) , trebuie să parcurgă un ritual de inițiere în copilărie,  să învețe să se cunoască pe sine, să se pună în acord cu propriul arhetip feminin (anima) (Jung, 1982, p.121),  să-și caute și să primească jumătatea, așa încât să se desăvârșească ca om. Dacă dorința de a avea un loc de muncă este din lumea aceasta, imperativul completitudinii este de dincolo de lume. Și aici este marea problemă a ideologiei, pentru că se interpune între lumea de aici și rosturile transcendente ale insului, blocând procesul natural al devenirii persoanei. Așa se explică drama cifrelor înșirate la început. Ideologia alienării în masă, a omului de sine însuși, a căpătat proporții de catastrofă. Femeia are dificultăți nu doar cu satisfacția la locul de muncă, ci și în planul de dincolo de lume, al regăsirii menirii ei, al armonizării feminității cu rosturile ei materne, de educator la scara colectivității  și al omului: familia se formează tot mai greu și se destramă tot mai ușor, copiii nu se mai nasc, România se deșertifică demografic, moare. 

Dificultățile nu se referă numai la alegerile individuale cât la contextul general al confuziei rolurilor bazale, de bărbat și femeie, la presiunea ideologică și materială asupra familiei. Este ceea ce numim rinocerizarea feminității – îndepărtarea omului de sex feminin de rosturile sale, începând cu jocul aparențelor și al atracției,  care complică necesar lumea prin cochetărie, arta curtării și a seducției, ajungând la starea sacrificială a mamei – de care nu se preocupă nimeni astăzi! 

Ce este astăzi-ul? Am ajuns, după puțin peste 12000 mii de ani de civilizație, de la zeița-Pasăre (Gimbutas, p.87) din vremea primei civilizații europene – Cucuteni, apoi Demetra – zămislitoarea-a-tot din antichitatea indo-europeană, apoi Maica Domnului – născătoare de Dumnezeu, la femeia eliberată de orice protecție mitologică, entitate statistică care are preponderent un singur drept – acela de a se consuma muncind pentru alții.  Dreptul la dăruire i s-a interzis femeii, și, odată cu aceasta, însăși esența sa. 

-Caracterul de masă al decăderii din caracterul de ființă omenească – „Cât vezi cu ochii - nici o ființă omenească.” (p.92) – strada fiind plină de rinoceri (foști oameni).

-Reducerea insului la voința proprie, la scopul său. Jean, în curs de rinocerizare – crescându-i pielea groasă de rinocer, cornul, fornăind: „Eu am mereu un scop. Și mă reped spre el.” (p.64)

-Revoluționar prin excelență. Rinocerizatului nu-i mai ajunge la propriu lumea după cum nici propria piele nu-l mai încape. „Jean [în curs de rinocerizare]: .... Trebuie să ne reconstituim viața din temelii.” (p.66)

-Anarhizarea societății – inclusiv a autorităților. 

-Ura funciară față de om. Incapacitatea de a suporta dialogul. Orice este etichetat și tratat cu agresivitate, considerat „prejudecată”: „Jean: Omul... Să nu mai pronunți cuvântul ăsta! .... Eu n-am prejudecățile tale.” (p.68)

-La origine, rinocerizații erau mai toți umaniști, captați cu totul de ideologiile binelui universal. 

-Orgolioși, lipsiți de caracter și, chiar dacă cultivați, fără capacitatea de a fi buni ascultători, dar mincinoși și resentimentari, funciar neîncrezători în semeni, obsedați de mode: „BERENGER: Dar era un om de ispravă plin de resentimente...” (p.86)

-Relativizarea adevărului: „Jean: .... Mai slăbește-mă cu morala, ce-i aia morală? Morala trebuie depășită! .... Morala e antinaturală.”(p.67)  Premisa rinocerizării este eliminarea moralei ca bază a conduitei și recăderea omului în starea de natură, care nu i-a fost niciodată proprie, el născându-se în Rai, lângă Dumnezeu, nu în pădure pur și simplu, alături de animale, omul nefiind pur și simplu animal, natură.

Societatea rinocerizată se multiplică prin sentimentul banalizării răului, al obișnuinței cu scăderile descrise: „DAISY (lui Berenger): Nu vedeți că ne-am obișnuit? Nimeni nu se mai miră de turmele de rinoceri care cutreieră-n voie orașul. Oamenii se feresc din calea lor, apoi își reiau plimbarea, fiecare-și vede de treburile lui ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.” (p.88) 

În general, rinocerul feminin post-uman are relativ aceleași trăsături ca și bărbații rinocerizați, cu niște „plusuri” legate de negarea maternității și de disprețul iubirii , cu accente pseudo-compensatorii din zona căutărilor excesiv revoluționare, ale „dreptății absolute”:

„DAISY: Mi-e un pic rușine de ce numești tu iubire. Un sentiment morbid, această mare slăbiciune a bărbatului. Și a femeii.

 „DAISY: Sunt idealistă. Caut dreptatea absolută” (p.100). 

„DAISY: Nu vreau să am copii. Ideea asta mă enervează.

BERENGER: Dar altfel cum vrei să salvăm lumea?

DAISY: Da' de ce s-o salvăm?” (p.99)

Având în vedere trăsătura intrinsecă a femeii de a fi feminină, sau, cel puțin, tradiția multimilenară a suprapunerii acestora prin cultură, discutăm despre un proces iar nu despre faptul separării femeii de propria feminitate. Nu știm cum va arăta lumea odată procesul finalizat, și nici nu știm dacă este posibil.  

Azi, femeia este încurajată să devină indiferentă, să nu mai discrimineze, să nu mai discearnă între sine și lume prin intermediul rosturilor sale. Singurul lucru promovat este să fie este ea însăși dar fără rosturi, un paradox extrem de costisitor psihologic și social.  În felul acesta femeia este încurajată să fie indiferentă față de cum (se) arată, cum se comportă, preocuparea dezirabilă fiind aceea către satisfacția personală ca atare și imediată.  Urmarea este tulburarea echilibrului personal între energiile sufletești de tip feminin și masculin, respectiv dintre anima și animus, dar mai ales echilibrul interpersonal, între femei și bărbați. Estetic, vorbim despre retragerea frumosului din societate. Femeile se detașează de condiția apariției lor feminine, pe care o consideră o obligație care le răpește din drepturi. Transformările au loc pe multiple planuri: personal, interpersonal, social, economic, cultural. 

Femeia detașată de propria feminitate înregistrează efecte de natură bio-socială, între care amintim: 

-aspectul persoanei se modifică, aspectul „îngrijit” capătă conotații neutre sau este neglijat, persoana se îmbracă oricum, cele mai răspândite haine fiind blugii negri mulați. În general, persoana nu mai ține cont de aspectul fizic, fiind centrată pe „lumea este așa cum o văd eu”, iar nu pe „lumea este funcție de cum mă integrez în ea”. Concentrarea pe viața personală și detașarea de urmările propriilor acte asupra altora, schimbarea paradigmei energiilor sociale individuale de la grija de aproapele la preocuparea pentru sine. 

- „Mesajul” transmis în spațiul interpersonal se modifică. Persoana își pierde atractivitatea prin prezență – primul lucru remarcat, de regulă, de un bărbat la sexul opus. Pierderea atracției-prin-prezență își asociază slăbirea inerentă a ritualului de curtare și a stimulentului social general către politețe, gentilețe, în general, comportamentele simbolice scad progresiv până la anulare, cel mai afectat fiind cultul doamnei (venerarea femeii-pivot social). Faptele și gesturile, informația circulate în societate se rezumă la cele predominant informaționale și de putere. Slăbirea în planul vizibil a componentei estetice a relațiilor este urmarea erodării în planul invizibil a componentei sufletești (grija de aproapele, capacitatea de experiere a acestuia). În felul acesta relația socială se rezumă la un set de instrucțiuni având ca finalitate activitatea rutinieră/orientată către eficiența contabilă. Viața socială cu cei doi piloni ai săi: ciclul muncii și ciclul vieții comunionale rămâne sub expresia sa economic-muncitorească.  Cu alte cuvinte, raportul social se transformă în non-raport – însingurare, cu consecințele aferente: depresie, inadaptare socială etc.

-În condițiile în care ritualul de curtare este tulburat ca urmare a dezechilibrului anima-animus, formarea perechii devine dificilă și, în consecință, demografia societății scade, atât cantitativ, prin scăderea numărului de nașteri, cât și calitativ, prin degradarea educației în familie și la școală, divorțialitate și violență. 

Dar ce înțelegem prin feminitate? Feminitatea este ansamblul psiho-social, biologic și moral care este definitoriu pentru o femeie care își asumă complexul moștenit al Doamnei, de ființă primitoare și pătimitoare, întrupat maximal de Maica Domnului. Este dimensiunea prin excelență fixatoare a umanității care, în același timp, se confundă cu cultul casei și, deci, al familiei. În esență, finalitatea feminității este dublă: morală și socială. Este principalul factor ordonator al vieții și, în același timp, zămislitoare, dătătoare de viață. Viața se confundă cu feminitatea, atât sub aspect moral, cât și din perspectiva reînnoirii societății. 

Marea revoluție creștină prin care a trecut umanitatea, ideea de om, antroposul, arăta Georges Duby într-o lucrare clasică – Istoria vieții private, a constat în fixarea femeii ca element primordial al solidarității și coeziunii sociale. Valorile fixate astfel erau acelea ale „simplității inimii”, ale disciplinei și ale „austerității sexuale”, în cadrul unei relații conjugale cu totul noi față de lumea antică – limitată la contractul dotei și, relativ lipsită de obligații. În Evul Mediu „înțelegerea conjugală” antică devine iubire conjugală centrată pe „devotamentul dezinteresat” și „plin de sensibilitate”, cu o sexualitate „lipsită de impudicitate” (vol. 2, p.191). Orice încălca principiul „purității feminine” (idem, p.179) era aspru pedepsit, finalitatea fiind asigurarea ordinii sociale centrate în jurul „ocrotitorului familiei” care era bărbatul ordine care, la rândul ei avea ca rost asigurarea resursei de legitimitate și economice a copilului. Asigurarea succesului biologic și social al copilului erau completate, la marile familii nobiliare, de imperativul dăinuirii statului.  Copilul, în Evul Mediu, nu se putea arăta oricum în lume, ci doar în cadrul unei ordini anume, care, la rândul ei era centrată pe acest binom: „puritate feminină” – „ocrotitorul familiei”. Orice altă forme de prezentare ale feminității, lăsate necontrolate de către diferitele filtre sociale ale sexualității, erau considerate distrugătoare, iar din punct de vedere economic și politic ruinătoare și nelegitime: 

„De altfel, impuritatea ca noțiune se aplică mai ales femeii, chiar dacă bărbatul era autorul multor delicte sexuale. Înțeleasă ca fiind izvorul și originea dragostei – demență senzuală distrugătoare – femeia trebuia smulsă cosmosului său, cel puțin, răului, pentru ca să fie trăită cu demnitate o legătură conjugală și maternă plină de duioșie și edificatoare de societate. Astfel, statutul femeii, și al familiei în general, se explică [în Evul Mediu] prin caracterul sacru al trupului și prin exorcizarea simțurilor ....” (Duby, 1994, p.195)

Jung, în largile sale exegeze privind feminitatea, sintetizate de discipolii săi în Aspects of the feminine,  arăta că marea trecere din Antichitate în Evul mediu creștin a însemnat îmbisericirea feminității, momentul în care femeia din obiect sexual devine scop al devenirii, odată cu apariția Cultului Doamnei, al cărei prototip este Maica Domnului. Desigur preocuparea legată de venerarea feminității este de când lumea – cultul Zeiței Pământ, însă niciodată formula de fructificare a puterilor feminine nu a fost mai rafinată logic și mai înălțată moral ca acum. Pentru că odată cu aceasta și energia sexuală masculină, atât de greu de stăpânit altfel, este întoarsă pozitiv spre purtător odată ce este îmbunătățită de cultul Maicii Domnului atot-prezente, o premieră în istoria umanității, arată Jung, referindu-se la revelația păstorului Hermas  (op.cit, p.11). 

Cultul Doamnei presupune, iată, și o nouă masculinitate – al cărui ideal tip în Evul Mediu occidental a fost cultul cavalerului, ajuns până la noi în mitologia folclorică a lui Făt Frumos. Prin familia creștină, revenind la Duby, de astă dată la altă lucrare – Evul mediu masculin, „carnea este deculpabilizată”, relația dintre femeie și bărbat se întemeiază pe consimțământ. Împerecherea scapă prin con-sacrare de păcatul primordial și este ridicată la rang de taină,  una dintre cele șapte taine – așezate atât la temelia bisericii cât și a societății. Procesul are loc prin cultul marial (al Sfintei Maria), prin interpretarea mistică a relației cununate dintre bărbat și femeie (op.cit., p.61). Numai așa femeia este revendicată pozitiv pentru sine și pentru societate. 

Am pomenit, iată, despre Cultul Doamnei. Dar ce este Doamna? Am specificat deja: prototipul ei este Fecioara Maria. Spre deosebire de cultul păgân ancestral al Zeiței Pământ, Doamna este mater dolorosa – necondiționat iubitoare, sacrificială, sursa iertării, Biserica însăși, prototip care, astăzi, este în curs de scufundare cu efectele deja sesizate atât de Jung cât și de Ionesco.  

În „Povestea Sfântului Graal. Spada cu băieri ciudate” din „Romanele mesei rotunde” al Evului Mediu secolului al XIII, autorul notează: 

„.... când vrea o femeie să-și pună inima și mintea în joc la viclenie, niciun bărbat nu i s-ar putea împotrivi. Și de aceea a scris Solomon în cartea lui care se cheamă Pilde: «Am făcut ocolul lumii și am căutat din răsputeri: n-am găsit o femeie bună». Chiar în seara în care a scris cugetarea aceasta, a auzit un glas care-i spunea:

- Solomoane, nu disprețui așa femeile. Prima noastră mamă i-a adus mare necaz bărbatului; dar o altă mamă îi va aduce o bucurie mai mare decât i-a fost necazul: și astfel o femeie va îndrepta ceea ce a săvârșit rău o altă femeie. .... Solomon începu să chibzuiască și să cerceteze de aproape tainele dumnezeiești și Scripturile, în așa fel încât ghicii venirea slăvitei Fecioare, care avea să-l nască pe Fiul Domnului.”  („Povestea Sfântului Graal: Spada cu băieri ciudate”, în „Romanele mesei rotunde”,   p.88)

Feminitatea este, deci, conservatoare și modernizatoare prin imperativul adaptării, acordajul fin dintre acestea fiind perturbat astăzi de imixtiunea ideologiei de gen – care separă persoana de arhetipul său sufletesc, în cazul nostru femeia de anima și de Cultul Doamnei. Dacă anima este complet neînțeleasă – pentru că promotorii ideologiei de gen sunt în mare măsură semi-docți, Cultul Doamnei, vectorizat de tradiție și credință,  este dat la o parte pentru că vectorii noii ideologii sunt atei și paricizi, și deci, nu au acces nici la model, la pătimire, nici la caracterul receptacular al feminității ca născătoare de Dumnezeu. 

“Recall the queasy feeling that ensues, when – for whatever reason – you suddenly see a body part where, until that moment, an embodied person had been standing. It is as though the body has, in that instant, become opaque. The free being has disappeared behind his own flesh, which is no longer the person himself but an object, an instrument. When this eclipse of the person – p.41 by his body is deliberately produced, we talk of obscenity.” Scruton. (2011), p.40

Sexualitatea feminină era, totuși,  până nu demult ultimul factor-punte între persoane, presupunând un interes de natură comună. Astăzi, reprezentarea despre sine are în centru, cum am enunțat deja -  indiferența. Dacă societatea și femeia se raportau la feminitate, până nu de mult, pe axa divinizare-rușine-expunere, astăzi paradigma s-a schimbat radical: feminitatea nu mai este o miză: a apărut femeia fără feminitate, neinteresată de celălalt, centrată pe un sine care este asexuat nu prin asceză, ci pentru că nu mai este interesată de niciun fel de punte către Celălalt. Ce se întâmplă mai departe este o întreagă discuție, pentru că am fi tentați să spunem că femeia fără feminitate nu reprezintă decât o perpetuă stare de criză. O lume fără iubire: „Iubirea este dorința de frumusețe”,  afirma atât de limpede Platon în Phaidros (237d), și cu Platon închidem cercul discuției femeie-feminitate-frumos-adevăr-sănătate-echilibru social. 

Cauza slăbirii feminității? Ambele trăsături fundamentale ale feminității, primirea și pătimirea, care se manifestau prin cultul casei, al frumosului, prin inocență și candoare, din care răsar copilăria și o viață socială echilibrate,  sunt stocate în credință. Pe măsura slăbirii credinței, energia relațională (anima) se retrage din manifestările conștiinței (Jung, p.5). Odată cu aceasta, societatea sărăcește: oamenii merg la lucru, „la distracție” și apoi la culcare. Viață socială nu este distracție, ci degajarea atenției spre orice altceva decât lucrurile care sunt axiale. 

Pe de alta parte, conceptul de rinocerizare face parte din problematica mai larga a barbarizării societății. Aceasta reprezintă ieșirea comunității din rosturile propriului destin, slăbirea formulei societale a  comunității de destin (Nae Ionescu, 2003), strânsă în jurul credinței și a neamului și pulverizarea acesteia într-o constelație de interese individualizate: „.... comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural și spațial cu comunitatea de destin a nației. Asta e Ortodoxie.”  (p.406) Comunitatea de destin funcționează având ca motor energetic iubirea care, la rândul ei, este sursa frumosului, a esteticului care ridică masele spre idee și adevăr. Deci, odată cu slăbirea credinței apare și despiritualizarea, etajul prin care energiile arhetipale sunt socializate și integrate în personalitate. Termenul de „barbarizare” nu este pe deplin satisfăcător, dacă ținem seama de faptul  că popoarele barbare posedau o coerență comunitară puternică. Semibarbaria, termenul eminescian, reprezentând, de fapt, falsificarea fondului sufletesc la care facem referire, ar putea fi mai potrivit: „Cine dintre români are o cultură adevărată acela va fi tot de opinia aceasta și singura sa părere de rău, precum și a noastră, ar fi că nu suntem destul de barbari, având tăria și fecioria de simțiri ale barbariei, ci că avem numai viciile civilizației pe de o parte, numai viciile barbariei pe de altă. «Semibarbari», iată termenul tehnic pentru starea noastră, pe care un istoriograf modern [î]l va și întrebuința, cunoscând că această stare e de o sută de ori mai rea decât barbaria, nevorbind de răutatea ei în alăturare cu adevărata civilizație.” (Eminescu, „Opere”, XII, 375)

Foarte pe scurt: 

Încetarea propagandei corect-politice, a sexualizării copilului și a defeminizării femeii, la școală, în media. 

Demararea unor programe susținute pentru suportul economic și medical al tinerelor familii și al celor monoparentale. 

Reinițializarea programelor de orientare în spațiul social pentru fete și băieți în școală prin programe lucrative, tabere școlare, încurajarea grupurilor de socializare nedigitale, „de vârstă”, pentru redescoperirea formelor clasice de socializare, inclusiv a celor pre-maritale. 

Susținerea culturală și politică a mesajului care valorizează femeia, feminitatea, maternitatea, viața, copilăria, inocența, candoarea. 

Dezvoltarea unor programe de sănătate și educație pentru tinere privind relația cu sexul opus, maternitatea, familia, în termenii responsabilizării față de viață, nu a lichidării acesteia. 

Inițierea imediată a unor programe de oprire și de refacere a vitalității demografice a țării: în plan cultural, economic, al sănătății. De la încurajarea nupțialității, a educației pentru viața de familie, cultura alimentației raționale, a relaționării cu tehnica digitală și mass-media a tinerelor mame și a copiilor, până la politici financiare dedicate, dezvoltarea rețelei de maternități și a suportului medical de pentru mama și copil etc. 

Pentru a structura toate acestea, considerăm necesară înființarea unui Institut specializat în studii feminine – mama și copilul, carieră, familie și timp liber, așezat sub dubla autoritate a Academiei și Bisericii Ortodoxe Române, care să studieze problematica și să propună întemeiat politicile publice necesare.  

În esență, demografia unei țări este expresia utilității clasei ei politice pentru propriul popor, măsura în care aceasta îl servește sau se îmbogățește pe seama lui. Nu putem avea vitalitate demografică în absența recâștigării demnității naționale, a casei, a dreptului de a munci și de a fi răsplătit corect în propria țară. 

Toate acestea, măcar dacă vor fi demarate, vor conduce la creșterea calității spațiului public – a gradului de sănătate, de civilizație, prin regăsirea frumosului și inocenței, a dăruirii, reprezentate în cel mai înalt grad prin femeie.  

* *, Romanele mesei rotunde, București: Ed. Univers, 1976

Gimbutas,  Marija. (1989). Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul European, Traducere de Sorin Paliga, Prefaţă şi note de Radu Florescu, București: Editura Meridiane

Aris, Philippe, G., Duby. (1994). Istoria vieții private, București: Ed. Meridiane

Duby, Georges. (1992). Evul mediu masculin. Despre dragoste și alte eseuri, trad. De Constanța și Stelian Oancea, București: Meridiane 

Grof,  Stanislav, Benett, Hal Zina. (1990). The Holotropic Mind. The Three Levels of Human Consciousness and How They Shape Our Lives, San Francisco: Harper

Ionescu, Nae. (2003).  Teologia. Integrala publicisticii religioase, ediție, introducere și note de Dora Mezdrea, Sibiu: Deisis

Jung, Karl. (1982). Aspects of the Feminine, from the Collected Works of C.G. Jung, Volumes 6, 7, 9, ii, 10, 17, Bollingen Series XX,  translated by R.F.C. Hull, Princeton University Press

Platon. (2011), Phaidros sau Despre frumos: dialog etic, ebook,  București: Humanitas

Scruton,  Roger.  (2011).  Beauty. A Very Short Introduction, Oxford, New York: Oxford University Press

Vulcănescu,  Mircea. (1996). Către ființa spiritualității românești. Dimensiunea românească a existenței, 3, ediție îngrijită de Marin Diaconu, București: Ed. Eminescu