Hegesias Cirenaicul a ales să sfârșească din această
viață alegând calea nehrănirii. Nu înainte de a scrie o carte cu
titlul Moartea prin înfometare, care se pare că l-ar fi
reunit dincolo cu o parte dintre cititorii săi; iar Ptolemeu al
II-lea, Filadelful, rege atunci peste țara Egiptului, pentru a
stăvili exodul întru nimicire, nu a mai îngăduit răspândirea plăgii
scrise. De atunci, conținutul cărții s-a pierdut acoperit și ascuns
de tot ceea ce amenința. Acea carte era, totuși, despre neatingerea
fericirii și în ea s-au conturat firav ultimele ecouri ale acelor
spuse în vechiul înțeles, în logos, în poveste, în relatare,
în relație, în proporție, în calcul, în explicație, în justificare,
în argument, în regulă, în ceartă a sufletului cu el însuși, în
narațiune, în spusă, în lege, în destinație. Și trebuie să ne
imaginăm că regele Egiptului a făcut un bine, iar fiecare ar tinde
să facă la fel cu orice asemenea gând sau scriere. Și nu mulți vor
putea face asta până nu vor fi trecut de hotarul alegerii: nimicire
din naștere.
Sursă:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ancientlibraryalex.jpg
Eroii vechii Elade se visau în van nemuritori prin
propriile fapte, pentru că umbrele lor tot au ajuns să viermuiască
în hades, doar din când în când amintirea și sângele oamenilor
oferindu-le câte un licăr de existență. Pe acea cale au rătăcit și
cohortele de autori care și-au imaginat opera în vecie. În această
lumină, sinuciderea creatorului prin distrugerea creației se
găsește poate printre cele mai apăsătoare forme de auto-anihilare.
Dificultatea acestui act, neimaginabil în condiții de liniște
spirituală, vine din faptul că, atunci când este realizat, se
ajunge la strivirea singurul lucru din noi care ar putea trăi
dincolo de mărginirea noastră fizică. Să-l privim pe Gogol, după ce
un preot l-ar fi împins să-și ucidă nemurirea, cum își pierdea
căutătura în vâlvătaia sufletelor moarte...
Sursă:
https://cdni.rbth.com/rbthmedia/images/web/en-rbth/images/2014-06/big/gogol_468.jpg
Prin trădare a fost salvată călăuza infernală a lui
Dante. Vergiliu, înainte de a se înfățișa înaintea lui Pluton
pentru cântărire, a vrut să distrugă Eneida, să se sinucidă
la fel cum o va fi făcut-o Gogol mai târziu, dar, spre deosebire de
acesta din urmă, a fost salvat de apropiați, de Lucius Varius Rufus
și Plotius Tucca sub ordinul lui Augustus. Aceștia n-au dat
sulurile focului: nu l-au mai dat înapoi pe Vergiliu pe care-l
cunoaștem noi lui Vergiliu care asculta deja șoaptele
neantului.
Sursă:
https://www.wikiart.org/en/gustave-dore/pluto-and-virgil
În așa-zisul veac al luminilor, autorii încă își salvau
copiii abandonându-i la porțile anonimatului și pseudonimiei. Și
astfel ascunderea, înstrăinarea și uitarea deveneau în pași greu de
auzit unelte soteriologice.
Sursă:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:William_Fettes_Douglas_-_The_Bibliophilist%27s_Haunt_or_Creech%27s_Bookshop.jpg
