Desacralizarea muncii

Într-unul dintre eseurile sale, Mircea Eliade vorbește despre tulburările ce au apărut în lume odată cu vânzarea muncii, cu alte cuvinte cu desacralizarea acesteia și înglobarea într-un conținut profan. Filosoful este interesat, în observațiile sale. de fenomenul de “cădere în timp” care se produce odată ce munca devine o marfă. În societățile moderne, meseriașul obligat să-și vândă munca devine un prizonier deplin al timpului în perioada în care este obligat să-și respecte îndatoririle contractuale. Omul este prizonierul meseriei sale și nu mai poate scăpa Timpului, care se transformă într-o categorie ce constrânge tot mai nemilos, pe măsură ce sunt adăugate tehnici, instrumente și proceduri mereu mai sofisticate în modurile de îndeplinire a îndatoririlor muncii. Procesul acesta de constrângere – în care timpul nu poate fi “omorât” (Mircea Eliade), în care dominația sa este deplină, reliefând faptul că ritmurile profanului există într-o ordine nemiloasă – este, în egală măsură, generator al suferinței, dar și al nevoii de a “ieși din timp”, iar pentru asta este obligatoriu să ajungi în timpul liber, acela pe care poți să-l domini. Chiar dacă procesul muncii este cel care oferă un statut și o identitate socială, faptul că omul devine un prizonier al timpului și trebuie să se obișnuiască cu lunga serie de traume generate de o asemenea condiție, dă naștere celor mai neașteptate reacții; reacții care sunt încurajate copios tocmai de desacralizarea muncii. Transformată într-o marfă, munca a devenit un element al conținutului profan al existenței, ceea ce presupune anumite libertăți care se, și se vor, defini mereu mai îndrăzneț.

Așa cum Hegel a urmărit cu atenție procesul de desacralizare a artelor, Eliade a acordat o atenție deosebită modului, și consecințelor, în care munca a fost desacralizată. Hegel descoperă că în Egipt: “[…] plăsmuirile erau din vechime deja hotărâte de preoți, și nici pictorilor, nici altor maeștrii de figuri nu le era îngăduit să facă ceva nou și nici să inventeze altceva decât ceea ce era familiar și strămoșesc […] Cu această fidelitate exegetică era legată împrejurarea că în Egipt, cum reiese din Herodot (II, cap.167), artiștii se bucurau de puțină considerație și erau nevoiți să se socotească, împreună cu copiii lor, inferiori cetățenilor care nu practicau nici o industrie. […] În chipul acesta s-a păstrat arta în acea stare de constrângere a spiritului prin care era surghiunită mobilitatea geniului artistic liber, este înăbușită nu tendința spre considerație exterioară și retribuire, ci este ucis impulsul superior de a fi artist, adică de a nu lucra ca un meșteșugar, în mod mecanic, abstract, general, după forme și reguli date de-a gata, ci a privi propria-ți individualitate în opera ta, ca în creația ta specifică și proprie. “ Filosoful vorbește despre avatarurile pe care le instaurau atitudinea preoților egipteni, hotărâți să păstreze un model moștenit de veacuri al sacralității. Eliade, însă, va acorda o atenție prețioasă relației pe care meseriașul o are cu munca sa, în condițiile în care aceasta a fost desacralizată, transformată într-o marfă. Două sunt aspectele care merită atenție într-o astfel de situație, primul este acela al dominației timpului, care modifică substanțial funcțiile muncii; cel de al doilea are o substanță care a evoluat exploziv în ultima sută de ani: relația om-timp liber.

Deposedată de elementele de sacralitate, cuprinsă tot mai temeinic în profan, munca se transformă în oportunitatea de a stabiliza remunerația prin condiții contractuale, dar și, ceea ce devine cu mult mai important, crează mijloacele de a impune beneficii. Toate acestea sunt derivații prin care se caută compensarea “căderii în timp”. Meseriașul este obligat să respecte “căderea în timp” în toată perioada în care munca sa trebuie să obțină scopurile contractete. Timpul este, pe toată această perioadă, o entitate care lipsește subiectul muncii de identitate și de particularitatea subiectivității. Meseriașul este obligat să se comporte ca o subiectivitate ieșită din sine, una care depinde în totalitate de specificul hotărât de munca sa. Această atitudine impusă are o influență determinantă asupra devenirii respectivului subiect, și-l obligă să accepte condiții cu totul în afara subiectivității sale. Această situație dă naștere modului în care este abordată “ieșirea din cădere” și crează toată acea presiune care este exercitată asupra “timpului liber”. Din ceea ce am analizat în rândurile de mai sus, se desprind două atitudini care hotărăsc decisiv asupra existenței noastre; ba, mai mult, impun sensurile și direcțiile gândirii.

Prima atitudine este determinată de subiect și de munca sa profană; relația a dat naștere treptat unor etape obligatorii, care au modificat condițiile istorice, sociale, filosofice, administrative. Între societatea tradițională, care se bazează pe sacralitatea muncii, și cea modernă care a desființat conținutul sacru al muncii, au apărut diferențe radicale de raportare la aceleași situații. Un om care muncește într-o societate tradițională dă naștere unui raport particular către funcțiile acesteia (ale muncii); cel care munceste într-o societate modernă refuză raportul cu munca. Ca atare conținutul categoriei în sine devine din ce în ce mai abstract. Nu mai există funcții care să dea naștere unei relații cu sacralitatea. Munca a devenit un produs cu un conținut abstract, un subiect pentru analizele sociologice.

Atenția cetățenilor societăților moderne se îndreaptă tot mai concentrat către timpul liber, timpul care poate anula “căderea” și desființa dominația acestuia. Odată ce munca și-a pierdut sacralitatea – și aici nu ar trebui să ne raportăm doar la aspectul religios al sacralității, ci și la cel mai subtil și particular, de accedere la universalitate, relația cu Timpul se modifică substanțial; motiv pentru care “Timpul liber” devine o categorie către care se îndreaptă, tot mai concentrat, interesul cetățeanului. Cele două planuri – cel al timpului muncii și cel al timpului liber – devin entități cu reguli specific, sau, mai bine zis, două lumi organizate după reguli aproape opuse. Dacă la începutul procesului de desacralizare a muncii, timpul liber avea funcții derivate direct din relația cu munca (odihnă, recuperare etc.) și instaurarea anumitor ierarhii, pe măsură ce ordinea impusă de caracterul profan evolua, lucrurile s-au îndreptat spre două direcții care se raportau una către cealaltă. Pe de o parte, apare tendința de a introduce în procesul muncii, utilaje, tehnici, mijloace, proceduri tot mai evaluate, ca atare mai performante și mai capabile să preia procente din conținutul muncii; tendință care a condus către revoluția tehnologică. Pe de altă parte, timpul liber devine o noțiune care își definește și caracterizează conținutul. Astfel, într-un timp foarte scurt, apar acțiunile concrete și specifice acestei categorii. Industria loisirului – după definiția francezilor – își diversifică exploziv preocupările și, mai mult, împrumută reguli și comportamente din domeniul muncii industriale. După un timp foarte scurt, cele două categorii de muncă, ajung să fie gestionate de regulile generale ale caracterului profan, poate cu unele accente exotice în categoria muncii pentru timpul liber. În zilele noastre, asistăm la un ritm galopant pe care îl impune munca pentru timpul liber, dar și la interesul tot mai vădit al muncii industriale de a produce pentru această categorie. Ambele categorii, însă, păstrează tendința de a abstractiza continuu conținutul noțiunii. Inventarea instrumentelor financiare ( acțiuni, cote de participare, instrumente bancare etc.) care nu mai au un raport direct cu munca, contribuie substanțial la abstractizarea de care vorbeam. Consecința este că s-a născut o nouă atitudine față de ființare, o atitudine în care prezente și definitorii devin instrumentele abstracte prin care încercăm să ne raportăm față de acesta. Raportul direct cu realitatea ființări este tot mai lipsit de conținut, în consecință ia naștere și se dezvoltă o realitate care nu ființează și care se transformă din aparență în inexistență, cu efecte concrete asupra modului cum înțelegem relativitatea Universului.

Când vorbim despre desacralizarea muncii, nu trebuie sub nici o formă să analizăm evoluția acesteia prin prisma unor efecte catastrofice. Fiecare gest produs în și din Univers reprezintă o acțiune care dă naștere unei reacțiuni, iar noi avem doar capacitatea de a asista la aceste două momente; toate urmările pot fi doar presupuse, bănuite, dar datorită subiectivității, de cele mai multe ori viziunile noastre – mai ales cele care depășesc capacitatea de a urma logica aparenței – se opresc la nivelul de particularitate.

Sigur, din punctul de vedere al categoriei om, caracterul sacru al muncii crează o relație profundă cu creativitatea generată de acest atribut, atâta timp cât el este activ și are conținut. Conform teoriei lu Boltzman, evoluția, datorită factorului Timp, este univocă, în consecință, o dată declanșat procesul de desacralizare a muncii nu mai poate fi oprit până nu este consumată și ultima consecință. Chiar dacă, din puctul noastru – subiectiv – de vedere, raportul muncă sacralizată contra muncă profană este categoric în favoarea caracterului sacru și rezistă la orice analiză; în momentul de față evoluția muncii profane este în plin proces,și ca atare va genera în continuare consecințe. Cât despre acestea, consecințele, asta este o chestiune de supoziții, analize și presupuneri; dar cel mai probabil că despre consecințe nu putem vorbi decât din punctual de vedere al speciei, pentru că Universul are alt model de funcționare.