Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani
la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture
de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur
și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la
negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate.
A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de
vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini,
mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă
prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în
picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu
avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar
fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de
cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd
începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar
la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă
neputinței oricînd. Și cum nu voia să devină o povară pentru copiii
săi, pe care și așa nu i-a putut ajuta prea mult, accepta orice loc
de muncă care-i oferea contract și-i asigura plata contribuțiilor
sociale. Că nu voia să se trezească prin spitale fără să fie
asigurată. Vechime avea, dar n-avea vîrsta necesară, așa că cineva
a lămurit-o cum poate proceda ca să se pensioneze înainte de vreme.
Ținta nu erau banii, o pensie de boală, înainte de vîrsta legală,
era semnificativ mai mică decît una la termen. Mai ales cînd
aproape toată viața ai lucrat pe salariul minim pe economie. Ținta
era asigurarea medicală, garanția că dacă o lovește ceva necaz – și
semne părea că are – are asigurat măcar tratamentul și îngrijirea
spitalicească. Atîta cît e și cum e. Că din pensia pe care o căpăta
abia-și acoperea cheltuielile și hrana. A dat ceva la un doctor, a
fost la niște comisii și s-a trezit pensionară. Era mai liniștită.
Cu banii pe care-i făcea din cusut și alte mărunțișuri, cu mica ei
grădină, porcul și găinile, se descurca onorabil. Avea chiar
posibilitatea să-și încarce copiii cu cîte ceva de fiecare dată
cînd îi treceau pragul. Sau să le trimită pachete, că de venit
reușeau să vină tot mai rar. Că terminaseră facultatea, lucrau la
Cluj și nu aveau posibilitatea să vină atît de des acasă. Dar
pachetele le prindeau bine, că mai scuteau din cheltuielile cu
mîncarea. Că și așa abia acopereau chiria și cheltuielile. Angela
este o parazită, o escroacă care încasează pe nedrept
o pensie de boală, în urma unor controale aranjate și în urma unor
șpăgi date cui trebuie.
2. Laci (32 de ani) e rom, trăiește într-un
sat lîngă Cluj și n-a lucrat niciodată cu contract. Încasează
ajutor social și alocații pentru 4 copii. Firește că din banii
ăștia nu are cum să-și întrețină familia. Mai ales că și fumează.
Laci trăiește din tăiat lemne. Ilegal. Are o mîrțoagă, o căruță și
o drujbă. Împreună cu fratele său mai mic mai rezolvă de cîte o
căruță de lemne (mesteacăn, salcie, răchită și mai rar gorun, fag
sau carpăn, deși acestea-s mai căutate și mai bine plătite). Copiii
săi și nevasta mai fac vara bani din culegerea ciupercilor și a
fructelor de pădure pe care le vînd la drumul mare, în special
șoferilor. Pe Laci și fratele său îi știe multă lume prin toate
satele din jur. Nu aduce lemnele cele mai bune, dar e ieftin și
punctual. Doar că livrează de regulă noaptea tîrziu, ca să nu-l
prindă poliția. Are o mulțime de amenzi neplătite, fiind prins cu
încărcături sau chiar în pădure, doborînd. Pădurarul cînd îl prinde
îi pune în cîrcă mai multe cioate, ca să se descarce și el de
povara asta și să mai poată face o învîrteală. Clienții lui știu că
el nu are acte pe lemne, dar e ok că e mult mai ieftin. Și cînd se
întîmplă să umble cu lemnele pe la 3-4 case, oferidu-le oamenilor,
cei perspicace știu că e în nevoie de bani și că pot face un
gheșeft. Așa că se tîrguiesc cu el și iau lemnele mult mai ieftin.
Că și așa nu are ce face cu ele și trebuie să le dea. Poliția l-a
prins de cîteva ori, dar nu se lecuiește. Amendă și confiscarea
încărcăturii. Dacă e de treabă polițistul, scapă doar cu lemnele
confiscate și fără amendă. Că și polițistul are nevoie de lemne.
Mai rău e că acum nici cu vînzarea fructelor de pădure sau a
ciupercilor nu mai e prea lesne. Că și astea se confiscă și atrag
amenzi. Pe vremuri mai făceau cîte ceva și din agricultură, lucrînd
cu ziua pe la oameni. Lucrau mai ales pe bucate și măcar își
asigurau provizii. Dar acuma s-a cam gătat. Satele din jur s-au cam
depopulat, terenurile le-a luat Transavia (cumpărate sau în arendă)
și cine mai are cîte o grădină rar cînd are nevoie de o mînă de
ajutor. Iarna e mult mai greu. Atunci, dacă n-ar avea ajutorul
social și alocațiile ar muri de foame. Laci nu vrea să-și vadă
copiii cerșind dar nu știe ce se va alege de ei. Școala din sat s-a
închis de cîțiva ani. Merg la școala din centrul comunei, cu un bus
care-i duce și aduce zilnic. Dar la copii nu le place la școală. Că
rîd ceilalți de ei că-s prost îmbrăcați, că put și că nu prea-i
duce capul. Uneori, umblînd după lemne, a dat de copii prin pădure
sau printre sate, fiind fugiți de la școală. C-au luat bătaie sau
au fost batjocoriți de ceilalți colegi. Laci și familia lui sunt
niște paraziți. Trăiesc din ajutoare sociale și alocații și n-au
plătit în viața lor o taxă sau o contribuție socială. Nici măcar
amenzile nu și le plătesc. Copiii lor se pregătesc să trăiască la
fel ca părinții lor.
3. Marcela (29 de ani) a avut dintotdeauna
aplecare către învățătură. Deși nu vine dintr-o familie înstărită,
a fost mereu susținută de părinți. Chiar și cînd, în pofida
dorinței acestora, Marcela a decis să studieze sociologia. Ceva
fără viitor și fără căutare pe piață. Îm opinia părinților. Dar au
susținut-o. E drept, a avut noroc și că s-a născut într-un oraș
mare, universitar, nefiind nevoie să facă sacrificii pentru a-i
plăti o chirie, cum este în alte cazuri. În facultate a învățat
bine, a fost și studentă Erasmus, a și petrecut bine pe unde a
umblat. Apoi a făcut un master, ceva pe management de proiecte, ca
să dea o notă de pragmatism studiilor sale. Apoi a trebuit să intre
pe piața muncii. A lucrat întîi la o companie de telefonie mobilă,
apoi a trecut la o multinațională, dar nu era prea încîntată nici
de muncă, nici de nivelul de salarizare (undeva aproape de salariul
mediu pe economie), nici de colegi. Dar cel mai mult o înnebunea
programul încărcat. Plus că ea era mai creativă de felul ei, o
persoană curioasă cu ambiții mult mai mari. Așa a ajuns să lucreze
în proiecte europene, în POSDRU, în special. Se ocupa de trainiguri
și cursuri de calificare sau recalificare a forței de muncă din
mediul rural. Cîștiga mult mai bine și programul era mult mai
flexibil, deși erau destul de multe bătăi de cap de ordin
birocratic. Proiectele în sine, majoritatea, erau „o labă”. Ea și
colegii lor încasau banii ca să includă un număr cît mai mare de
beneficiari în acest program. Beneficiarii încasau bani ca să vină
la cursuri. După o vreme s-au prins că oricum îi încasează, că cei
de-i coordonează depind de număr, așa că veneau tot mai rar. Că
munceau în timpul ăsta. La cîmp, cu animalele sau altceva. Sau,
uneori, preferau să stea la o bere decît să meargă la un curs care
nu le folosea la nimic. Marcela a realizat degrabă aspectul ăsta și
la început s-a revoltat. Apoi și-a dat seama că nu are ce face, că
așa-i cu beneficiarii ăștia și că, oricum, așa face toată lumea.
Așa că-și vedea de treaba ei și banul venea. A devenit tot mai
pricepută în pregătirea de proiecte pentru fonduri europene. Și-a
făcut o firmă, cu încă un prieten și o prietenă, iar acum se
descurcă cu asta. Lucrează în special pe mediul rural, cu
primăriile, dar banul vine, chiar dacă rezultatele nu se văd
întotdeauna și chiar dacă trebuie să facă multe mînării ca totul să
iasă bine în acte. Atît pentru ei, cît și pentru beneficiari. Acum
are apartamentul ei (deși mai are rate) și-și permite un concediu
pe an în străinătate. Pentru probleme medicale se adresează
clinicilor private pentru că sunt mult mai ok, mai prompte și cu
servicii mult mai civilizate. Marcela a reușit și e apreciată de
foarte multă lume din jurul ei, nu doar de familie. Marcelei și
colegilor săi nu le plac asistații social și ăia de nu veneau
constant la cursurile lor, dar încasau banii. A fost mult pe teren,
în mediul rural, așa că are o perspectivă foarte informată asupra
situației acestora. Știe despre ce vorbește și cît de mult lipsește
în mediul rural o cultură antreprenorială
temeinică.
Cazimir(38 de ani) conduce propria afacere
și e dispus să susțină un partid politic care chiar vrea să facă
ceva în țara asta. A studiat în UK și are un doctorat la London
School of Economics. Recunoaște că ajutorul financiar al familiei a
fost important atît în formarea sa ca expert, cît și în punerea pe
roate a propriei afaceri. Tatăl său e unul dintre actorii
importanți în domeniul bancar autohton. Dar de cînd și-a pornit
afacerea sa e pe cont propriu și-i merge bine. Se extinde și-și
diversifică activitățile. „Dă de mîncare” la cîteva zeci de oameni
dar își propune să angajeze mai mulți. Activează în imobiliare.
Recunoaște că majoritatea celor care lucrează pe șantierele sale
sunt angajați pe salariul minim pe economie, dar el îi plătește cum
se cuvine ( 100 lei/zi sau chiar mai mult pentru unii), că știe că
viața e scumpă. Pe lîngă ăștia mai sunt o tură de zilieri,
salahori, care lucrează la negru. Nu se poate baza pe ei, nu sunt
foarte serioși, n-au acte sau au credite neplătite la bănci, așa că
nu le poate face contracte. Dar îi plătește ok și le asigură și
masă. Are bonă, o tanti de patruzecișiceva de ani, fără contract,
dar plătită cu 1 500 de lei pe lună. Adică bine. E drept, îi face
și curățenie în casă. Nu se teme de controale. Consideră că taxele
sunt prea mari în România, așa că, uneori încearcă să le mai
ocolească pentru că altfel nu rămîne cu mare lucru și nu i s-ar
merita să-și bată capul cu dezvoltarea afacerii. Uneori îi vine să
renunțe, să încerce altceva, dar se gîndește că are atîta lume care
depinde de el, așa că duce lupta mai departe. Plus că domeniul
imobiliarelor a început să-și revină. Cu ce mai face din celelalte
activități își asigură un venit pe care l-ar cîștiga cu mult mai
multă bătaie de cap la un privat de top. Plus că nu ar mai fi el
cel care să aibă frîiele. E revoltat de corupția din România și
crede că statul e un administrator foarte prost. Crede că e nevoie
de o schimbare curajoasă, doar că e greu să faci așa ceva cînd în
societate predomină o mentalitate de asistați „să se dea” și cînd
mediul business nu e susținut de stat așa cum ar trebui. E de acord
cu ajutoarele sociale dar acestea să se dea numai celor bolnavi sau
bătrîni, nu și celor care sunt apți de muncă. Crede că chiar s-ar
putea mări acestea dacă s-ar da pe bune numai celor care merită,
pentru că majoritatea iau fără să merite, fiind capabili să
muncească sau avînd venituri reale mai mari decît declară
oficial.
Oamenii se descurcă, care cum pot. Unii
supraviețuiesc, alții își construiesc o carieră de succes și-și
asigură un trai decent, poate chiar prosper. „La noi nu merge pe
cinstite”, așa că face fiecare ce și cum poate, în liga în care
joacă. Unii huliți și disprețuiți pentru parazitismul de care dau
dovadă și pentru profilul moral exprimat de traiul și micile lor
manevre, alții apreciați și invidiați pentru „curajul de a face
ceva”, pentru ingeniozitate și capacitatea de adaptare. Unii cu
stigmatul furtului și lenei, alții cu pecetea reușitei și viziunii.
Aceeași țară, fapte din același registru.
