| 'Greed is good' - Gordon Gekko |
Nu rar mi s-a întâmplat, în interacțiunile mele on
și off line, să am de-a face cu persoane care pun situația
disperată în care ne găsim – ca popor și ca specie – pe seama
lăcomiei oamenilor. În general, cei care identifică în lăcomie
sursa tuturor relelor tind să aparțină, pe cât pot să-mi dau seama,
acelui segment de populație care simpatizează cu crezurile
liberal-progresiste (ceva în genul progressive
liberalsdin Statele
Unite). În principiu, aceștia sunt de acord cu
taxarea progresivă, cu reglementarea piețelor, cer și cred în
reformarea capitalismului și sunt, în bună parte, în barca
agendelor identitare de tip LGBT. Progresismul lor se oprește însă
acolo unde întâlnește orice fel de argument cu privire la
inadecvarea structurală a capitalismului la nevoile oamenilor,
afirmând fără prea multe explicații că problema actuală este
lăcomia. Capitalismul actual apare deci, în închipuirea acestor
persoane, drept o aberație pervertită de nesațul general care s-a
insinuat ca regulă în relațiile de piață. Ca să funcționeze deci,
capitalismul trebuie curățat de lăcomie.
Este însă ceva profund contradictoriu
în argumentul lăcomiei. Liberalii progresiști tind să considere
lăcomia drept una din acele trăsături psihologice imanente și
generale speciei umane, prezentă în comportament încă din zorii
umanității, așadar transistorică. Dacă într-adevăr lăcomia este o
trăsătură imanentă, înscrisă în natura umană, atunci cum am putea
curața omenirea (și nu doar capitalismul) de flagelul nesațului? Și
dacă într-adevăr este generală omului, de ce totuși, de-a lungul
istoriei produce efecte diferite, unora aducându-le prosperitate,
în timp ce altora sărăcie sau chiar moarte (să ne gândim, de pildă,
la numeroșii hoți și tâlhari executați de-a lungul veacurilor
pentru că nu le-a ajuns ce aveau de drept)? Apoi, în mod curios,
eliminarea lăcomiei din relațiile de piață (dacă ar fi posibilă) nu
ar produce, în convingerea acestor progressive
liberals, acea utopie egalitară pe care o
acuză adesea interlocutorilor lor de la stânga, ci
doar un capitalism cu față umană în care ar domni acea
„exploatare rezonabilă”, deloc contrară bunului simț
în economia politică pe care o predică
ei. Apoi, dacă
totuși lăcomia este o trăsătură imanentă și
generală umanității, atunci eliminarea acesteia nu ar putea fi
înfăptuită decât cel mult pe cale chimică sau prin cine știe
ce
ingineriigenetice.
Politica, fie ea de dreapta, de stânga sau chiar
liberal-progresistă, devine astfel
redundantă, căci ce putere poate avea ea
asupranaturii umane? O pastilă care să
inhibe lăcomia sau puțină manipulare a genelor ar
putea deci să înlocuiască cu succes politica
și să încheie
disputa.
Cu toate acestea,
chiar dacă am fi
dispușisă
acceptămcă lăcomia
are în parte cauze
biologice și psihologice,
așa cum țin să aprecieze unii
psihologi[1], în ceea ce mă privește și
în răspăr cu cele crezutede liberalii
progresiști, țin să argumentez că lăcomia e mai curând determinată
social; mai exact, are mai degrabă legătură cu modul
de producție, structura socială și relațiile dintre oameni, decât
cu natura umană.
O bună parte din prejudecățile
liberal-progresiștilor se trag din
weltanschauung-ul lor. Trăind ei înșiși
într-un 'capitalism
rapace'(fără să-și dea seama că nici nu
există vreun altfel de
capitalism), în care sintagma corpotate
greede afișată la tot pasul prin media liberală pe care o
consultă, aceștia au tendința de a
proiecta în trecut lăcomia pe care o constată la semenii lor
afluenți cu
care-șiîmpart vremurile
(nu și soarta,
însă).
Etotuși foarte posibil ca omenirea
să-și fi petrecut cea mai mare parte a existenței
sale în afara influenței nefaste a
lăcomiei. Dacă comuna primitivă
seamănăîntrucâtva
cu comunitățile de vânători-culegători studiate direct de
antropologi în secolul XX, atunci pentru câteva sute
de mii de ani bune umanitatea
va fi reușit remarcabila performanță de a se
sustrage propriei sale naturi. Omul primitiv
și echivalentul său contemporan, 'sălbaticul',
– până la descoperirea
agriculturii și
domesticireaanimelelor
–pare să-și fi dus traiul mai degrabă colaborând
cu semenii săi, decât angajat
într-ocompetiție cu aceștia.
El pare să-și fi pus
roadelemuncii
sale (vânatul) la dispoziția comunității, în loc să se
bucure de ele singur. Nu pare să se fi
diferențiat în vreun fel special
de ceilalți membri ai
comunității șipare să fi fost
complet dezangajat din obținerea vreunei
proprietăți, averi sau statut
social. Egalitarismul, și nu
individualismul pare să
caracterizezesocietatea prin care
se preumbla strămoșul
omului[2].
Ce loc are atunci lăcomia, acea componentă
imanentă firii umane, într-o asemenea
societate? Deși, teoretic, un vânător priceput ar
putea să-și dea frâu liber lăcomiei odată ce a răpus prada, în
asemenea societăți lăcomia are prea puțin sens, căci există limite
structurale în ceea ce privește acumularea hranei peste
nevoi. Prelucrarea și
depozitarea cărnii pentru a putea fi
consumată mai târziu depășește adesea posibilitățile
tehnologice ale acestor populații, astfel încât stocarea vânatului
departe de privirile
lacome ale tovarășilor
de tribnu ar duce decât la risipa unor resurse
prețioase de hrană. Împărțirea ei cu ceilalți membri
ai comunității devineastfel
preferabilă, înlocuind risipa cu
beneficiile sociale generale. Însă
chiar și atunci când tehnici primare de conservare a cărnii sunt
cunoscute, vânătorii nu practică depozitarea în
defavoarea semenilor, căci o asemenea atitudine le-ar
aduce oprobiul celorlați. Carnea este distribuită cu
larghețe nu doar către toți membrii comunității, ci oricăruia
prezent, indiferent de apartenența la trib sau participarea la
vânătoare. Nu doar limitele
structuralepreîntâmpină
deciacumularea peste nevoi, ci și anumite
mecanisme nivelatoare, cum le numește
antropologul James Woodburn, reguli
de conviețuire care asigură egalitatea între membrii
comunității. Egalitatea nu este
așadar doar simpla absență a inegalității sau
ierarhiei, ci și afirmarea ei ca
atare la nivel de
societate[3].
Aparent, argumentul egalității afirmate
comunitar, ca mijloc de reprimare a lăcomiei, cade pe terenul
liberalilor progresiști, care dacă nu văd soluții chimice sau
genetice la problema lăcomiei[4], vin cu
soluții idealist-culturale, prin care lăcomia poate fi evacuată din
comportamentul uman pe calea educației
(în sensul foarte larg al conceptului: formală,
non-formală și informală). Pe lângă faptul că o asemenea soluție
intră în conflict cu convingerea liberal-progresistă că lăcomia e
înscrisă în natura umană (decinu poate fi
educată!), ea mai trădează și o proastă înțelegere a felului în
care funcționează cultura (iarăși în sens cât se poate de larg).
Chiar dacă ar fi să presupunem prin absurd că, în capitalism,
cultura ar promova niște reguli de conviețuire, niște mecanisme
nivelatoare similare acelora ale comunităților de
vânători-culegători, e practic imposibil ca acestea să producă
aceleași efecte. Aceasta pentru că regulile (inclusiv legile) sunt
manifestarea unor relații sociale, și nu invers, relațiile sociale
manifestarea unor reguli. Mai precis, egalitatea poate fi
într-adevăr afirmată în comunitățile de vânători-culegători pentru
că modul lor de producție – în care fiecare are acces direct la
resursele și cunoașterea necesare pentru a 'produce' –, structura
socială nediferențiată, absența oricăror forme de proprietate etc.
o permit. Și avemși alte
exemple istorice care să susțină aceast
fapt.
Egalitarismul, deși specific comunităților
de vânători-culegători, este reclamat și de societăți pastorale și
agrare (sau chiar industriale, după cum vom vedea).
Unele reușesc pentru o foarte lungă perioadă de timp să-și
afirme egalitatea, însă sunt sabotate întotdeauna de modul lor de
producție și relațiile sociale. Un exemplu la îndemână sunt
comunitățile de țărani devălmași din țările române,
așa numiții răzeși și moșneni, pe care i-a studiat Henri H.
Stahl pe viu, unde s-a putut, sau pe
calea istoriei, acolounde erau demult un fenomen al
trecutului[5]. Ca și rudele lor
îndepărate din comuna primitivă, țăranii devălmași aveau acces
direct la resursele și cunoașterea necesară producției (cereale –
păstorit, complementate cu vânătoarea și culesul), își stăpâneau
terenurile la comun –având mai degrabă
drepturi de exploatare ale lor, decât proprietate deplină asupra
acestora –nu cunoșteau ierarhiile și se
conduceau prin deciziile colective ale obștii, și, cel
mai important pentru discuția de față, exploatau resursele pe care
le dețineau în comun după 'foloase', adică după nevoi, adică fără
să se lăcomească. La fel ca vânătorii-culegători din paelolitic și
din prezent, țăranii devălmași de la noi au dezvoltat mecanisme
nivelatoare menite să limiteze lăcomia naturală a
semenilor lor, care, odată cu insinuarea capitalismului în
societatea românească, nu mai exploatau după 'foloase', ci după
'venituri' (o distincție pe care o fac țăranii înșiși!). Cu toate
acestea, comunitățile de răzeși și
moșneni de la noi au rezistat mult mai puțin decât
comunitățile de vânători-culegători în a-și afirma egalitatea,
aceasta datorită modului de producție care le caracteriza.
Agricultura și creșterea animalelor, spre deosebire de
vânătoare și cules, se pretează mult mai bine
producerii de surplurs, iar
surplusulgenerează
acumularee. Și unde este
acumulare, hop și lăcomia! Însă chiar și așa,
lăcomia are limite structurale inerente modului de producție,
structurii și relațiilor sociale. De
pildă, în foarte particularul 'feudalism' românesc,
boierii nu puteau exploata munca și dijma țăranilor aserviți
decât în limitele capacităților reduse de producție
aleacestora, și o făceau în bună parte
doar pentru consumul propriu, căci piețele nu erau atât de
dezvoltate încât să premită tranzacții aducătoare de profit.
Cum s-ar zice, exploatarea feudală timpurie era la cote
'rezonabile'. Însă odată cu ivirea capitalismului,
boierii profită de relațiile de aservire existente pentru a extrage
cât mai multă muncă și dijmă de la dependenții lor. Ba mai mult,
dacă nu le ajunge cât pot stoarce de
petarlaualor, se lăcomesc
și asupra satelor de țărani devălmași, ale căror moșii le
cotropesc și a căror forță de muncă o
aservesc.
Am putea zice deci că lăcomia
are limite structurale și am putea măcar răsufla
liniștiți, odată cu liberalii progresiști, la gândul că, de fapt,
exploatarea omenirii nu poate fi decât rezonabilă,
mărginită de capacitățile de producție și relațiile de
piață. Un sistem politico-economic reușește însă să
extindă aceste limite la infinit. Capitalismul, nu
doar că se pretează acumulării (hop și lăcomia!) mai bine decât
orice alt mod de producție, dovedind o productivitate
nemaiîntâlnită în întreaga istorie a omenirii și o capacitate de
extindere a pieței libere de neconceput, de pildă, în imaginația
boierilor hrăpăreți de la noi. Ci, prin mecanisme financiare precum
creditul, capitalismul reușește chiar să faciliteze
unor indivizi acumularea unor bogății
care nici măcar nu au fost create încă. Nu există nicio piedică
structurală în fața acestei variente moderne a lăcomiei. Și
îndrăznesc să zic că nici una culturală, așa cum și-ar dori
liberalii progresiști. Lăcomia este regula de conviețuire în
capitalism, principiul motor al sistemului. Nu e nimic caricatural
în replica lui Gordon Gekko dinWall
Street.Greed IS good! Lăcomia este bună pentru
capital, și așa cum egalitarismul se afirmă în societățile de
vânători-culegători și în satele devălmașe, tot așa se afirmă și
lăcomia în capitalism. Doar că aici nu mai constituie
acea trăsătură imanentă naturii umane, ci o trăsătură
imanentă acestui mod de
producție, în care nu există limită pentru creșterea
economică și în care până și cel mai moral și cumpătat
dintre capitaliști își va muta producția în
Bangladeshsau va scădea salariile
muncitorilor săi nu pentru că se lăcomește la profit, ci pentru că
relațiile de piață bazate pe concurență și propriul
său instinct de conservare a privilegiilor i le
dictează. Tot la fel cum și un muncitor pe salariul
minim își va lua credit ipotecar neperformant
pentru casa visurilor sale, nu din lăcomie, așa cum au
argumentat adesea tot soiul de comentatori în urma
exploziei bulei imobiliare, ci pentru că
relațiile de piață existente și instinctul său de
conservare i-o dictează.
Așadar, nu lăcomia umană este sursa tuturor
relelor, căci am văzut că pentru aceasta există limite
structurale (și ranforsări culturale ale
acestora) în cele maimulte
dintre modurile de producție experimentate de omenire în întreaga
ei istorie, ci lăcomia impersonală
inerentăpieței libere. Nu are rost
să căutăm explicația pentru situația actuală în care se zbate lumea
în tot soiul de patologii psihologice, căci relațiile sociale și
modurile de producție nu suportă patologizarea
psihologică. Dimpotrivă, am putea, odată cu Laura Hansen și Siamak
Movahedi, să constatăm de fapt că „Not to be greedy within the
contemporary social and economic system may be considered
pathological, an instance of personal trouble.” „The
«boundless greed after riches»”, continuă aceștia „is the defining
feature of the current economic system and is by no means
irrational or pathological.”[6]Nu natura
umană trebuie schimbată ca să ajungem la un echilibru social. Mă
îndoiesc că așa ceva și este posibil. Ci
sistemul economic curent, modul de producție și relațiile sociale
existe. Altfel rămânem cu soluția chimică, ingineria
genetică, sau de ce nu, cu o ședință psihoterapeutică pentru
umanitate. Și nu, nu e niciun fel de ironie la mijloc!
Chiar sunt unii în tagma psihologilor, precum Dr. Jeevan D’Souza de
la DeVry College of New York, care recomandă împotriva „epidemiei
periculoase a lăcomiei dezlănțuite” (the dangerous
epidemic of unfettered greed) tratamente precum
ingineria genetică, neuroștiința, nanotehnologia, psihoterapia,
programe terapeutice în conjuncție cu intervențiile biologice,
SPECT imaging (ce-o mai fi și asta?!) sau cartarea cerebrală a
tinerilor care afișează patologii bazate pe lăcomie în timpul
școlarizării, ca mai apoi să-și încheie glorios articolul cu:
„While sociological intervention seemed most plausible in the
twentieth century, biological and psychological interventions
should be put on the map in the twenty first
century.”[7]Iar după o asemenea viziune
optimistă cu privire la viitor, desprinsă parcă din A Clockwork
Orange, utopiile socialiste pe care
liberalii progresiști le pun pe seama stângii parcă nu mai sună așa
sinistru, nu-i așa?
Notă cu privire la comunismul
sovietic: Comunismul sovietic sau socialismul real
existent instituit în Europa de Est, Asia și în alte țări de pe
glob în secolul XX este un exemplu
grăitor pentru argumentul 'regulile (inclusiv
legile) sunt manifestarea unor relații sociale, și nu invers,
relațiile sociale manifestarea unor reguli'. În toate
țările în care și-a făcut apariția, socialismul real existent și-a
afirmat egalitarismul prin desființarea claselor sociale, abolirea
proprietății private, curmarea inegalităților etc.
Într-o măsură, comunismul sovietic a produs o egalizare în
sânul societăților în care a fost instituit, însă cu greu am putea
vorbi de egalitarism în țările fostului bloc sovietic, în aceeași
manieră în care putem vorbi de egalitarism în cazul comunităților
de vânători-culegători sau cele devălmașe. Aceasta pentru că
socialismul real existent, departe de a fi un mod de
producție nou, instituind noi relații sociale, a reprodus mai
degrabă schemele de funcționare
alecapitalismului occidental,
producând rezultate
similare[8].
1 Vezi, de pildă, Dr. Jeevan D’Souza,
Greed: Crises, Causes, and Solutions, în „International
Journal of Humanities and Social Science”, vol. 5, no. 7, july
2015, pp. 3-4 disponibil online la
http://www.ijhssnet.com/journals/Vol_5_No_7_July_2015/1.pdfTrebuie
spus că Jeevan D’Souza adaugă cauzelor biologice și psihologice pe
cele sociologice. În mod similar, un alt psiholog, Alex Brassey,
după ce patologizează lăcomia ca NPD (Narcissistic Personality
Disorder), o pune apoi pe seama manifestării nemulțumirii,
nemulțumire rezultată dintr-o deficiență de stimă, care deficiență
rezultă dintr-o serie de factori de mediu, Alex Brassey, What
Drives Man Toward Greed, în Alex Brassey, Stephen Barber
(eds.), Greed, Palgrave Macmillan, 2009, pp.
94-111.
2 Un tablou de ansamblu la James Woodburn,
Egalitarian Societies, în
„Man”, New Series, Vol. 17, No. 3. (Sep.,
1982), pp. 431-451, disponibil online la
http://web.stanford.edu/group/scspi/_media/pdf/Reference%20Media/Woodburn_1982_History%20of%20Inequality.pdf.
Nu toate comunitățile de vânători-culegători sunt organizate după
principii egalitare, atenționează James Woodburn, unele afișând
nivelulri de inegalitate care depășesc până și unele societăți
pastorale sau agrare. Deși importantă în economia argumentului cu
privire la comunismul primitiv al societăților de
vânători-culegători, în cazul de față, ponderea acestor societăți
în istoria omenirii e prea puțin importantă aici, deoarece miza
acestui eseu este de a demonstra că lăcomia nu caracterizează
toatesocietățile umane, cum tind să
argumenteze progresiștii liberali. În orice caz, ca să dăm cuvântul
autorului, „It is noteworthy that although very
many societies are in some sense egalitarian, those in which
inequalities are at their minimum depend on hunting and gathering
for their subsistence.”
3 James Woodburn,
Egalitarian Societies... Pentru
practicile de împărțire egalitară a vânatului vezi pp.
440-44.
4 Recunosc că nu am întâlnit pe nimeni în interacțiunile
mele care să susțină soluția chimică sau genetică la problema
lăcomiei. Aceasta însă apare ca singura soluție adecvată pentru o
persoană care consideră lăcomia drept o trăsătură psihologică
intrinsecă naturii umane.
5 Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul
satelor devălmaşe, vol. I-III,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998,
disponibile online la
http://sas.unibuc.ro/henri_h._stahl_hhs
6 Laura L. Hansen, Siamak Movahedi, Wall Street Scandals:
The Myth of Individual Greed, în „Sociological Forum”,
Vol. 25, No. 2, June 2010, pp. 367-374.
7 Dr. Jeevan D’Souza, Greed: Crises, Causes, and
Solutions, în „International Journal of Humanities and Social
Science”, vol. 5, no. 7, july 2015, pp. 3-4 disponibil online la
http://www.ijhssnet.com/journals/Vol_5_No_7_July_2015/1.pdf
8 Cu privire această teză vezi detalii la Anselm Jappe,
Aventurile mărfii. Pentru o nouă critică a valorii,
Editura Tact, 2014, pp. 183-186.
