
Frica este una dintre cele șase emoții primare, alături de dezgust, furie, fericire, tristețe și surpriză (Paul Eckman). Frica are mare putere asupra rațiunii, pe care o poate suprima. Vechii greci au introdus-o în mitologie prin Phobos și Pan. Astăzi, cei mai agresivi întreprinzători exploatează această emoție, punând între paranteze ordinea mondială și cadrele care le-a făcut posibilă existența - capitalismul și democrația.
Capitalismul a capitalizat consumerismul, dorința omului de a avea, de a fi competitiv prin avere, de a fi „mai sus”. Am avut produse „de top” și „universități de top”. Zeul capitalului, deși foarte atrăgător, a fost foarte slab el însuși pentru că lucra doar cu o parte din om - „rațiunea”, așa numitul „pragmatism”, cifra, contabilitatea, realitatea ca foaie de calcul, „eficiența”. Capitalismul l-a avut, totuși, pe Dumnezeu indirect – în sensul că Dumnezeu a ținut să îi fie aproape o vreme – ne amintim de epoca de aur a filmului, arhitecturii, educației, când Occidentul a radiat în lume prin arhitectură, film, tehnologie, construind, treptat, societatea de consum, a omului eliberat de grija zilei de mâine. O dată cu apariția „pilulei contraceptive”, parte a eliberării întru depresie a femeii liberă să se culce cu oricine, societatea a început să se canibalizeze pe sine, principalul combustibil fiind familia, copilăria, și, în final, însăși ordinea. Pe de altă parte, credința slăbită a produs reîntoarcerea omului la „omul magic”, puternic atras de noul tehnologic, dispus astfel la experimente care au rănit grav planeta. Așa au apărut mișcările „conservatoare”, care au atras atenția omului magic că are, totuși, un cămin și o țară, o planetă de care să se îngrijească.
Sub capota capitalismului a funcționat dintotdeauna conspirația comunistă, a activiștilor fără de țară, familie, Dumnezeu. El a fost ținut la respect atât timp cât sursa principală a profitului a fost munca, iar preocuparea capitalului a fost raționalizarea producției (a muncii).
Nu uităm că principalul sponsor al leninismului au fost mari bancheri din Vest[1], [2].
Comunismul a reușit să confiște, treptat, instrumentele capitalului, și, în ultimă instanță, statul, cu cele mai importante sisteme ale sale: educația, sistemul de securitate și, în zilele noastre, ultimul palier al interesului public, sănătatea.
Cum a făcut acest lucru? Foarte succint, prin exploatarea falsei suprapuneri dintre progres și comoditate. Instrumentul, „lipiciul” acestei pseudomorfoze lipicioase a fost idolatrizarea sexualității. Prima victimă a acesteia a fost însăși femeia care, scoasă din cadrul familial și al maternității s-a disponibilizat „pentru toți”, fiind, nu-i așa?, liberă.
A urmat noua generație, care rău educată de o mamă „eliberată” (absentă) și de o familie pentru care logica consumului oricum i-a slăbit puterea morală, a devenit ea însăși, „liberă” (frunză-n vânt).
Această nouă generație a ajuns la pârghiile capitalului și ale statului.
Al doilea instrument, pe lângă sexualizarea realității, a fost ideologizarea realității prin intermediul intelectualității: realitatea este tot mai compusă din etichete și etichetări și mai puțin din informație propriu-zisă. Cu cât este mai „tolerantă”, cu atât această intelectualitate a scos mai mult din sfera dezirabilului valorile întregului: copilăria, familia, națiunea. Minoritățile, sub orice fel (etnice, sexuale), au devenit sportul lor preferat, dinamitând întregul, însăși personalitatea și eu-l. Cea mai slabă verigă a ordinii sociale, pentru că se ocupă cu gândul care oricând poate să se desprindă de câștigarea cu trudă a pâinii, intelectualitatea a distilat comunismul, numindu-l „progresism”, „corectitudine politică”. În economie, intelectualitatea progresistă a produs „neoliberalismul”, „monetarismul” – doctrine pentru care nu există loialitate față de societate (față de popoare nici atât), pentru care valoarea nu mai are nicio legătură cu munca, rezumându-se la „plăcerea pe unitatea de consum”, banii fiind un simplu simbol manipulabil cantitativ de băncile centrale, ele însele simple instrumente în mâna capitalului.
Rolul intelectualilor instrumentalizați, „progresiști”, a fost să reseteze memoria publică încă din copilărie, să șteargă marile cadre de fixare ale realității așa încât să apară omul nou, ușor de înfricoșat. Pentru că principalul instrument de relaționare socială în această nouă epocă nu mai este plăcerea consumului (sexuală) ci ... frica. Un om care nu are motive să intre în Biserică, să citească psalmii, sau care nici nu a auzit de Rebreanu, Dante, Dostoievski, Shakespeare sau Goethe, care n-a văzut în viața lui un Rembrandt sau un Tonitza, care se simte rușinat că e țăran, va fi un individ cu silă de el însuși. Disprețul de celălalt, sila de aproapele, în opoziție flagrantă cu imperativul creștin al iubirii aproapelui, ne amintim, este profesat cu ardoare bine recompensată de „elita noastră intelectuală” – îl avem pe Boia - programat să înjure istoria națională[3],[4] și pe Liiceanu, cu sila față de „România gurilor știrbe”[5]. Pe acest „pat” de silă reciprocă, și prin intermediul căruia liceele și universitățile progresiste au livrat valuri valuri de tineri tot mai dezechipați cognitiv, noii întreprinzători ai fricii și-au continuat ingineria socială. Au bulversat complet spațiul social printr-o mass-media și instrumente alte culturale de răstignire (prin teatru și „noul roman”, de pildă) a bunului simț, a simțului estetic și a informației. Spațiul public este plin de zgomot.
Neocomunismul progresist, născut pe mirajul plăcerii pe post de libertate, obsedat de putere, a ieșit astăzi din universități, pe care le-a lăsat devastate, precum ouătoarea vietate extraterestră Alien din trupurile astronauților pe care i-a infestat. Acum răul este limpede. Am trecut de la ingerarea plasticului din sticle la ingerarea permanentă a plasticului din măști contrafăcute, omului i s-a interzis cel mai de preț aspect al său: fața.
Este aici o semnificație adâncă, pentru că omul desfigurat nu și-a rezolvat corect ecuația cu păcatul (vezi părintele Galeriu, predica la Duminica Nașterii Domnului). Mircea Vulcănescu, mireanul care a înțeles cel mai bine relația dintre lumea de aici și lumea de dincolo după Nae Ionescu, scria că chipul, pe lângă calitatea de a fi „cheia însușirilor insului” (în „Dimensiunea românească a existenței”, 1943-1944) are esență colectivă, putând vorbi de „un singur chip al omului românesc” - fără de care nu se poate ține o țară („Generație”, 1934).
Sacerdoțiul noii dezordini globale sunt: intelectualitatea progresistă, deontologii fără meserie limpede din presă, la care se adaugă părți importante din servicii și funcționari ai statului, proletariatul capitalismului care crede că e progresist deși trăiește de la lună la alta în condiții de sclavie fiziologică.
Acum este limpede că nu vrea decât puterea asupra lumii, ca în filmele de duzină, în care personajul negativ râde strident în hohote spunând că „acum voi domina lumea!” Și e aproape de acest moment pentru că a reușit să captureze aparatul de stat, după cum ne arată oneroasa numărare a voturilor din cea mai mare putere a lumii. Se pregătește mega-afacerea vaccinurilor, în care state întregi au intrat, închinându-și întregul aparat zeiței fricii – tandemul zeilor păgâni Pan și Phobos (fobia/frica). Nimic nou sub soare, era de așteptat pe măsură ce ordinea creștină a lumii a slăbit dincolo de pragul ordinii familiale.
De la capitalizarea dorinței omului de a avea, a consumului, am ajuns la capitalizarea fricii, a consumului direct al umanității noastre, frica fiind una dintre cele mai puternice emoții, dacă nu chiar cea mai puternică. Suntem în zorii unei ere în care infractorii planetari dictează. Nu putem decât nădăjdui că lumea își va găsi resursele de se repune în ordine.
„Sculați gazde, nu dormiți
Sculați gazde, nu dormiți,
Și voi afară ieșiți ...”
Și să nu uităm, în orice negație există o trambulină pentru bine. Sf. Ioan Scărarul ne arată că vine un moment în care „creșterea fricii pune început iubirii” („Scara”, cântul XXX, §12)
Surse și Note
Foto: zeul Pan, al panicii (panikos), care adesea înfricoșează oamenii așa încât aceștia nu mai pot judeca. Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/573927546264502784/
[1] „Who financed Lenin and Trotsky?”, http://www.wildboar.net/multilingual/easterneuropean/russian/literature/articles/whofinanced/whofinancedleninandtrotsky.html
[2] Antony C. Sutton, „Wall Street and the Boshevik Revolution”, 2001, https://www.voltairenet.org/IMG/pdf/Sutton_Wall_Street_and_the_bolshevik_revolution-5.pdf
[3]HotNews, 5 iun 2017, „Recomandare de lectură, Cea mai controversată carte a lui Lucian Boia: Istorie și mit în conștiința românească. Ediție aniversară adăugită și ilustrată”, https://www.hotnews.ro/stiri-recomandare_de_lectura-21802974-cea-mai-controversata-carte-lui-lucian-boia-istorie-mit-constiinta-romaneasca-editie-aniversara-adaugita-ilustrata.htm
[4]Active News, 5 sept 2016, „Rectorul UBB, Ioan Aurel Pop, îi răspunde lui Lucian Boia, după ce ultimul a afirmat că Basarabia nu e România: N-a mai citit de 30 de ani o arhivă...Scrie panseuri de viață, nu istorie”, https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Rectorul-UBB-Ioan-Aurel-Pop-ii-raspunde-lui-Lucian-Boia-dupa-ce-ultimul-a-afirmat-ca-Basarabia-nu-e-Romania-N-a-mai-citit-de-30-de-ani-o-arhiva...Scrie-panseuri-de-viata-nu-istorie-136243
[5] Contributors.ro, Gabriel Liiceanu, „România gurilor știrbe”, 24 feb. 2017, https://www.contributors.ro/romania-gurilor-%C8%99tirbe/