Cu greu însă le venea a se despărţi deodată şi cu totul
de atâtea numiri şi epitete sacre, care le aminteau la fiecare
moment al vieţii lor publice şi private imaginile cele mai scumpe,
mai grandioase şi mai intime. Ce au făcut ei dară? Au admis ideea
şi principiul monoteismului evreo-creștin, dar când a fost să-l
indice pe acel zeu unic, pe Zeul creator şi mântuitor, atunci - tot
după conceptul tradiţiei sale păgâne - neputând uita de tot pe
Jupiter maximus, optimus, Ious pater, Ius pater, Deus pater, Deorum
Dominus etc., au dat lui Sabaoth, lui Jehova, numele naţional român
de Dominus Deus - Domnul zeu - Dumnezeu, conservând în acelaşi timp
şi numirile de zeu, zeiţă, zână pentru toţi ceilalţi de care se
despărţeau.
Ei au mai conservat vorba de „zeu” până astăzi şi ca
mică formulă de jurământ de puţină importanţă, precum: „Zău! nu
ştiu nimic!”; „Zău! N-am zis eu asta!”, iar când doresc a face un
jurământ mai solemn, atunci adăugă: „Zău! pe legea mea!”, „Zău! pe
Dumnezeu!”. Este foarte important ca această combinaţie sau mai
bine, această transformare a lui „Jupiter Deorum Dominus” în
„Domnul-zeu” se află cu prea mici variante la toate popoarele
ieşite din marea gintă latină.
Aşa, ital. „Domeneddio”, span. „Dondio”, v. fr.
„Domdieu” şi „Damdieu” etc. Fiind mai mult decât sigur că
„Dominus-Deus” a fost la romani un termen creştin, deci numai odată
cu creştinismul el a putut trece de la romani la
români.
G. Chiţu
