Românii, îmbrăţişând religia creştină, trebuia mai nainte de toate să devină din poleteisti – monoteişti, să renunţe adică la toată mulţimea de zei şi zeiţe şi să nu mai aibă decât un singur zeu la care să se închine, pe care să-l adore şi de la care să spere mântuirea şi ajutorul.
Cu greu însă le venea a se despărţi deodată şi cu totul de atâtea numiri şi epitete sacre, care le aminteau la fiecare moment al vieţii lor publice şi private imaginile cele mai scumpe, mai grandioase şi mai intime. Ce au făcut ei dară? Au admis ideea şi principiul monoteismului evreo-creștin, dar când a fost să-l indice pe acel zeu unic, pe Zeul creator şi mântuitor, atunci - tot după conceptul tradiţiei sale păgâne - neputând uita de tot pe Jupiter maximus, optimus, Ious pater, Ius pater, Deus pater, Deorum Dominus etc., au dat lui Sabaoth, lui Jehova, numele naţional român de Dominus Deus - Domnul zeu - D...