Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii
pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe
Iehova al lor Adonai, Elohim şi chiar citind în sfintele lor cărţi,
când ajung la numele Iehova, îl rostesc altfel de cum e scris. Iar
creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să
nu-i rostească numele cu adevărat. Toate popoarele creştine au
această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Ducă-se
pe pustii, Mititelul şi în multe alte chipuri. Cauza de căpetenie,
şi la creştini şi la ovrei, e frica. Când pomeneşti de lup, e lupul
în curte. La creştini înţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul,
ca să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de
venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu ori pe dracul e
pornită din superstiţia omului primitiv că numele e o invocare. Un
caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de
un om încât te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap” să te gîndeşti
tocmai acum la dânsul, ăsta e semn că acel om îţi face ori îţi
plănuieşte vreun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un
geniu rău ţi-a trimis sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa
de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe câţi oameni îi vin în minte, şi
când pomeneşte pe cel adevărat (în care probabil s-a întrupat
geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva”, zice ţăranul,
când sughiţă şi apoi, la rândul lui, începe el pomelnicul. La ovrei
or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc numele lui Iehova. Dar
acestea nu ne mai privesc.
Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des
numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul,
vreau să vă arăt cum îl înţelege românul pe dracul în zicătorile şi
proverbiile lui. „Nu e numai un drac pe lume”, zice poporul. Ei, de
ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el şi lesne ar trăi
omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel! Dar ele sunt
de 99 de feluri. Va să zică, dracii sunt mulţi. De aceea zice
supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci mă mir de ce dăm pe om
„dracului”, unuia singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face
mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur. V-aţi dat
d-voastră cu socoteala vreodată cam ce face dracul cât e ziua? Zice
românul că dracul nu face biserici. Foarte bine, dar eu aş vrea să
ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face
dracul când are de lucru, dar ştie ce face când n-are de lucru,
căci atunci „îşi cântăreşte coada”. Vezi că dracul ţine mult la
coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi
împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe
neajunsuri. Unde îşi vâră dracul coada se nasc certuri şi bătăi. Se
vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vâre coada în
toate. Şi mai ştie românul că „dracul nu şade la un loc degeaba”.
Fireşte, nu. El iese întru întâmpinarea oamenilor şi mai ales a
beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte”. Iată dar
cu ce se ocupă dracul: să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo
şi să-l ademenească pe beţiv în cârciumă, cum ademeneşti pe câmpie
calul cu căciula în care el crede că sunt grăunţe. Se vede că
dracul îl îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă
prostii.
Câte rele se fac, prin el se fac, căci păcătosului
„parcă-i şopteşte dracul la ureche”, iar bietul român când dă de
pagubă, prin prostia lui sau prin întâmplare, se scarpină-n cap şi
zice cu jale: „Dracu m-a pus să fac!”. Dar parcă numai românul e
aşa? Atâta rău! „Râde om de om şi dracul de toţi”, căci el are o
deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunăoară aşa că
„dacă te-a prins de un deget, îţi cere mâna întreagă”, ori te lasă
poate prea des să-l mai „tragi de coadă”, ba te lasă bucuros să-l
apuci câteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care „ziua fuge
de bivol şi noaptea apucă pe dracul de coarne”. Tot dracii cei
bătrâni fac acestea: cei tineri sunt mai fără experienţă. De aceea:
„fă cruce mare că e dracul bătrîn”, şi apoi bătrân la bătrân trage,
de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrâneţe”. E adevărat că
„nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci”, dar românul nu-şi
pierde firea pentru asta, ştie el că „şi dracul are stăpân” şi că
la urmă „îşi sparge şi dracul opincile”, ceea ce dovedeşte totodată
că dracul poartă opinci. Cât o fi el de drac, rămâne de ruşine de
multe ori, căci „omul e dracul”. Când zice românul către cel
îndărătnic: „am să scot eu pe dracul din tine”, deseori într-adevăr
îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelasi
raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpân al dracului e
femeia: nu mă întind la multe argumente, gândesc că ajunge unul:
„Femeia a îmbătrânit pe dracul”. De altfel, femeia şi dracul sunt
prieteni buni şi tovarăşi: ştia bietul mocan ce spunea când
cânta:
„Sub călcâiul cizmei mele
Şade dracul şi-o muiere
Şi mă-nvaţă a face rele”.
Multă frică are dracul şi de popă. Când vrea românul să
arate că unul fuge de ceva cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca
de foc, dar mai ales „ca dracul de tămâie” sau „ca dracul de popă”.
Unul dintre cele mai plastice tablouri ale limbii populare este
ascuns în zicătoarea: „se uită ca dracul la popă” aşa de urât şi cu
mînie, încât îl sfâşie cu ochii! Are dracul tată, mamă, copii? Are
de toate. Când ni se cere un preţ prea mare, zicem: „cere cât
dracul pe tată-său”; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vândă
pe prea scumpul său tată cine ştie când. Se zice că l-ar fi
cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pomenită. Când ai
spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că
are copii, se vede din vorba: „pe unde şi-a înţărcat dracul
copiii”, căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă
făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în
loc de ochi are câte un ban în scăfârlie e lucru mai puţin ştiut:
„banul e ochiul dracului”. Dar ceea ce e curios de tot, un gust
specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe
aţă la gât. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului”. Moldovenii
spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e
tămâia dracului. De obicei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac”,
de „drac bătrân”, iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi
îmbătrâneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut
vrodată?”.
De altfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate
cu dracul până treci puntea” o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o
ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întâi: „bun e
Dumnezeu, meşter e dracul”. Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul
o scoţi la căpătâi” şi ca să ieşi la liman „trebuie să faci pe
dracu-n patru”, că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe
dracu de coadă”. Când pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi
într-ajutor, ci scuipi şi „scoate drace ce-ai furat”; iar ţăranul,
când nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui
Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, bate boii şi
iară înjură şi iacă-te că scoate carul! Nu-i aşa? Să fim noi
sănătoşi, românii, că Dumnezeu e departe în cer, iar dracul
pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Când întrebi pe român de
ceva ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că
atotştiitorul Dumnezeu ştie? Nu, totdeauna „dracul ştie!”, va să
zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că
românul zice despre un om cunoscut de toată lumea „numai dracul
nu-l cunoaşte”? Tot e meşter dracul! Şi rău şi bun. Toate virtuţile
şi toate viciile sunt „ale dracului”. Mai ales inteligenţa,
iscusinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre
vicii, sunt „date dracului”. Vedeţi că de omul răutăcios peste
măsură se zice tot aşa de bine că e „omul dracului”, ca şi de cel
inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher care face,
poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat dracului”
ori „e tăiat din dracul”. Mărunţelu’ e tot aşa de „dat dracului” cu
crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi
poeţi când voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: „Ei, monşer, sunt
daţi dracului”. Tot respectul unor asemenea „draci”!
Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decât „s-aprinzi
dracului lumânări” ori să dai ceva „de sufletul dracului” că el
nici sunet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un
fel de dezmierdare şi semn de iubire când zici unuia „fire-ai al
dracului” sau „du-te dracului”. Dar parcă şi dracul e cuminte, că
de-ar veni de câte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi
de-ar lua pe toţi câţi îi sunt trimişi, n-ar mai rămâne oameni în
lume.
Să vă mai spun două feluri de întrebuinţare curioasă a
vorbei „drac” în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai
urât şi mai slut om e dracul-gol ca urâţenie, iar cea mai frumoasă
fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta?
Iar povestea cu baba şi cu vânzătorul de icoane o ştiţi. „Câte
parale Sf. Gheorghe?” „Optzeci de bani!”; babei i s-a părut scump
şi s-a socotit să-şi cumpere pe Sf. Dumitru. „Da’ Sf. Dumitru câte
parale?”, iar vânzătorul: „Sf. Dumitru ori Sf. Gheorghe tot un
drac”. Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea
adevărată, căci e vorba românului când vrea s-arate asemănarea ori
identitatea a două lucruri.
George Coșbuc
