Suntem buricul Creației și ne umflăm (în pene!) cu asta. În naiva noastră mândrie omenească, credem că nu se poate mai mult; dacă un animal oarecare și-ar putea dori ceva pe lume, dincolo de hrana zilnică, ca un vis suprem arhetipal, acest lucru ar fi să ajungă să fie ca noi, ca oamenii. Același vis îl au și roboții (A.I. Artificial Intelligence, Bicentennial Man, Ex Machina, Surogates). De asemenea, îl poartă în inimi(sic!) personajele de poveste, precum Pinocchio sau King Louie (The Jungke Book). Până și extratereștrii, dincolo de ambițiile lor imperialiste, tânjesc după omenie (Under the Skin). Să nu uităm de Luceafărul lui Eminescu. De ce să ne mai învârtim inutil în jurul cozii, mai bine o spunem pe șleau: tot ce respiră pe lumea asta, chiar și lucrurile lipsite de viață, nu-și doresc altceva decât să fie oameni.

Căci a fi om, negreșit, e un lucru de invidiat.

Numai prietenii lui O`Malley nu vor să fie oameni. Dimpotrivă, de acolo, din cercul lor cel foarte strâmt, nu-și pot închipui decât un singur lucru, acela că toată lumea visează să facă parte din neamul pisicesc. Când îi privesc, de fapt, mă văd pe mine alături de voi, licuricilor, pururi fascinați de minunea de a fi om. Din cercul nostru la fel de strâmt, în care am învățat că minunea stă în a fi, pur și simplu, nu în a realiza, ne permitem să privim cu superioritate la toate cele de aproape și de departe. Vor să fie ca noi săracele.

Și da, există reversul: o mulțime de povești în care găsim oameni care vor să fie ca animalele sau, dacă nu, consideră că este o experiență cool să ai în tine ceva animalic, măcar ocazional. Dar nu cred că suntem sinceri când zicem poveștile astea. Omul este măsura tuturor lucrurilor, zice doctrina, așa că nu puneți botul la astfel de distrageri.

De aceea mai zic și că atât timp cât le rămâne mașinilor inteligente mintea cea de pe urmă, nu își vor dori să fie ca noi. Numai că și mintea pe care o au ne-o datorează, așa că nu bag mâna în foc.