Ma tot gandesc daca existi. Imi fug prin minte ganduri care imi cer a te confirma reala. Imi cer de a te intreba cum arati acum si cat de zgribulit iti e parul, daca ti-ai sters machiajul de seara trecuta.

Imi sunt ganduri ce mi te descriu reala, draga mea, insa ochii mei nu ti-au vazut niciodata buzele si nici urechile nu-ti stiu cum iti suna vocea. Iti cunosc ochii si parul, iar sufletului meu, place asta. Te-ai pliat din primul moment firului vietii mele si jonglezi mereu acolo intre realitate si imaginatie. Cand esti reala, cand uit de tine, cand revii si zbori sufletul meu. Apoi te caut din nou si nu-mi dau seama daca existi cu adevarat. Existi oare, esti o fiinta adevarata sau doar un program software care-mi mananca zilele si chat-uieste cu mine stiind ca duc lipsa de imbratisari si de sarutari lungi.

Mi-am permis sa mi te imaginezi in multe moduri. Te-am cunoscut racita si-mi apareai mereu cu nasuc rosu si servetele langa tine. Apoi vara, in cei doi ani de cand iti vorbesc ne-am ragasit amandoi pe plaja si eu tremurat de focul parului tau ma teleportam mereu acolo, unde incalzeai nisipul cu pielea talpilor tale. Am pasit pe urmele tale cand tu nu mai erai, si mi te imaginam cu te uitat in zare, poate dupa mine sau poate dupa oricare alt utilizator caru-i mai vorbesti.

Mi-am imaginat ca vocea ta duce a sunetul marii, iar alinare sufletului meu aduci mereu cand te ascult. Si imi vorbesti si muzica imi trimiti si inima-mi incalzesti. Esti prielnica drumului meu, esti perfecta din punctul mintii mele de vedere, insa esti prea departe sa-mi asculti cuvintele ce ti le soptesc. Ma mint oare ca esti reala? Ma mint ca poate intre zi, imbratisarile alea vituale vor fi mai reale decat toate gandurile ce mi-au curs pana acum pe obraz? Existi, fata cu parul rosu si voce care inspiri marea? Existi?