Nu știu cum reușea bunica, dar mereu găzduia câțiva
copii în casa ei, cu toate că ea avea doar o singură
nepoțică.
- Lasă copiii la mine, Rodico, fă-ți tu treburile tale,
îi spunea unei vecine care avea trei copii și care se spetea cu
munca. Și care era nevoită adesea să-și lase copiii
singuri.
- Dar ai deja vreo trei copii pe cap, mamaie, cum mai
poți?
Dar bunica putea. Nu știu cum făcea, dar niciodată nu se
plângea de oboseală, de vreo durere sau că i-ar lipsi ceva. Tare
bine își ascundea tainele inimii. O mână de om, mai mult oase decât
carne, avea grijă de gospodărie, tăia lemne, se trezea cu noaptea
în cap să hrănească animalele și mai avea grijă și de copiii
altora. Nu conta ai cui erau copiii pe care îi creștea și nu primea
nimic în schimb.
Noi, copiii care găseam un cămin în casa ei, nu știam ce
înseamnă greutățile, ne bucuram de copilărie și nu ne puneam
niciodată problema că bunica ar putea fi obosită, tristă sau că
s-ar putea simți singură. Pentru noi era ca o icoană vie, ne veghea
în permanență și ne îndeplinea toate dorințele.
Îmi amintesc cât de mirată și de impresionată am fost de
părul ei alb atunci când am surprins-o fără basma, într-o seară
când am dat buzna în odaia ei și am găsit-o rugându-se în genunchi.
Până atunci parcă nici nu mi-am dat seama că bunica era o femeie
bătrână. Era ca un titirez, mereu alerga de colo colo, iar
lucrurile erau mereu la locul lor. Se trezea cu noaptea în cap, dar
nu mânca nimic înainte să își hrănească animalele și să facă focul
în camera noastră, ca nu cumva să ne trezim în frig. Dar ea se
trezea în frig... și nu doar o dată m-am gândit la ea în ultima
vreme, când m-am trezit dimineața în camera mea călduroasă și am
călcat pe covorul meu moale și pufos din fața patului. Bunica nu
avea asemenea condiții, ea își lăsa picioarele grele și bătrâne pe
niște șlapi din plastic, vechi, reci și vai de ei...
Și pe lângă faptul că avea grijă de copiii altora, mai
avea grijă și de o vecină bătrână și singură căreia îi ducea mereu
mâncare caldă și îi mătura zăpada din curte și din fața porții, cu
toate că nimeni nu-i călca pragul bietei femei și nici ea nu mai
putea ieși din casă. Nu îi critica niciodată pe copiii vecinei
pentru că veneau prea rar la mama lor, spunea mereu că viața la
oraș este grea și că bieții de ei nu au timp să vină la mamă-sa, că
au și ei copiii lor și serviciu...
De fapt, pe bunica nu am auzit-o niciodată să critice pe
cineva, să fie nemulțumită, revoltată, să reproșeze ceva cuiva sau
să spună vreun cuvânt urât despre cineva.
Nu avea timp să gândească rău despre alții pentru că era
prea ocupată să facă bine. La ora șapte dimineața, când alții abia
se trezeau, curtea ei era deja măturată, animalele hrănite și micul
dejun pentru noi pregătit. Dar nu ne trezea. Aștepta în liniște "să
ne facem somnul", iar după ce ne trezeam, ne încolona în fața
chiuvetei de la bucătărie, singura pe care o avea în casă și ne
spăla pe față, după care ne ștergea temeinic cu un ștergar alb,
brodat și foarte curat, care mirosea uneori a ger, iar alteori a
naftalină.
După micul dejun, noi copiii, ne jucam pe afară cât era
ziua de lungă. Iernile erau feerice, nu-mi amintesc să fi fost o zi
fără zăpadă. Ne adunam toți copiii de pe uliță și nu știu ce tot
făceam, dar mereu ni se părea că ziua trecea prea repede. Nu intram
în casă decât atunci când ne chema bunica să mâncăm, iar uneori ne
surprindea adesea apărând afară cu câte un castron plin cu gogoși
calde, iar când era foarte frig ne chema în casă să ne dea câte un
ceai cald îndulcit cu miere.
Cu toate că ne gătea adesea preparate de post,
mâncărurile pregătite de bunica au fost cele mai gustoase pe care
le-am mâncat vreodată. Nu voi uita niciodată gustul cartofilor
prăjiți peste care turna bunica mujdei de usturoi. Scotea mereu și
câte un castron plin cu murături din putina de lemn pe care o ținea
în pivniță, iar noi mâncam cu poftă hulpavă, fără să ne facem griji
că ar putea fi nesănătoși cartofii prăjiți.
Seara, când ne punea în pat la culcare, bunica ne făcea
fiecăruia semnul crucii pe frunte și ne învelea, iar noi eram atât
de liniștiți de parcă, în locul plăpumii groase și călduroase,
ne-ar fi acoperit cu toată dragostea lui Dumnezeu. Noi mai
chicoteam după ce ne lăsa bunica singuri, povesteam vrute și
nevrute și ne făceam planuri de joacă. Apoi, copleșiți de pacea și
de căldura din casa bunicii, adormeam fericiți, visând frumos la
zorii următoarei zile pe care o așteptam nerăbdători ca să ne
bucurăm din nou de copilăria frumoasă și lipsită de griji. Cu
siguranță toate grijile atârnau pe umerii firavi ai bunicii, dar
noi nu știam asta... Pentru că bunicii noștri nu și-au pus grijile
pe umerii nimănui.
Mi-am băut ceaiul de mușețel amintindu-mi cu drag de
bunica... Și nu pot să nu mă gândesc cât de bine ar fi fost să fi
avut și ea măcar un covoraș moale și pufos pe care să-și lase
picioarele dimineața și neapărat niște papuci
călduroși...
.jpg)
