| Scaunul domnesc este vacant de prea multă vreme (Târgoviște) |
Vremurile se mișcă repede în acest vânturos colț geopolitic fără câini la stână.
I. Universitatea renunță la lucrarea de licență;
II. Noua clasă de mijloc se mișcă între sentimentul de nedreptate și stihia ideologică iacobină;
III. La frontiera „civilizației” opinia publică din patru state membre NATO înțelege că trebuie apărate de dușmanul lor nedeclarat, de Rusia (Agerpres, 18 feb. 2017).
Scurt preambul
Husserl, întemeietor al „științei cunoașterii esențelor” - al fenomenologiei, arată că avem trei tipuri de priorități pentru a ne amplasa ca oameni, în real, prin cunoaștere:1. cunoașterea este posibilă doar în măsura în care omul are libertatea intuiției ideatice (a intuiției esențelor, a „intuiției eidetice”). (Husserl: 43-44)
2. cunoaștem numai în măsura în care „stăm în propriul loc”, avem conștiința lui și, pornind de la aceasta, putem clădi lumea ca realitate intersubiectivă. (idem: 115)
3. cunoașterea este categorială. (idem: 61)
Imperativul intuiției arată că umanitatea începe de la libertatea intuiției. Dacă ar fi să-l completăm pe unul dintre investitorii momentului, Elon Musk, am spune că nu atât puterea de calcul ne diferențiază de mașini cât capacitatea de a idealiza, fără intuiție ideatică fiind în pericol de nu mai fi om, devenind „pisica domestică a inteligenței artificiale” (Elon Musk, Agerpres, 18 feb. 2017). Intuiția este acea componentă a sensibilității, mai exact a trăirii, care face posibilă cunoașterea lucrurilor la care nu avem acces direct. Este exact ceea ce de care „fuge” falsul pragmatism de azi. Fără a minimaliza pericolul scoaterii din circulație a multor locuri de muncă odată cu automatizarea acestora, pe fond, miza cibernetizării insului pentru a fi „competitiv” cu mașina nu este prea diferită de străvechea fundătură a obsesiei pentru putere. Rezultatul falsului pragmatism, descris de un alt mare german, Georg Simmel este reificarea realității, reducerea lumii la bani. Corelatul reducerii lumii la bani este suprabirocratizarea. De prima ispită tocmai a fost zguduită America în cea mai mare criză din epoca contemporană („criza din 2008”). Cea de-a doua este traversată de Uniunea Europeană, cu dosarele ei kafkiene prin care sunt definiți castraveții, caprele, pretenția imposibilă a birocraților de a cuantifica abstract naturalul. Suntem exact în momentul în care aceste două lame ale foarfecii au atins un prag al reacției de neimaginat în momentul în care România a intrat în Uniunea Europeană (2007). Lumea își vrea înapoi trăirea. Aceasta nu se poate rezuma la bani și se pare că respiră prin conștiința națională. Nimic nou. Omenirea a mai reacționat la un asemenea impas pe la 1848, numai că atunci popoarele n-au fost singure. Azi, intelectualii sunt mai analfabeți și mai fuduli ca niciodată: stau cu spatele la popoare și deci, la problemele reale.
Al doilea imperativ, cel al locului, stinge obsesia omului modern privind „obiectivitatea” în sine, abstractă. Rădăcina obiectivității noastre este intersubiectivitatea. Mai pe românește, nu ai acces la adevărul lumii (obiectivitate) fără comunitate.
Al treilea imperativ, caracterul categorial al cunoașterii se referă la capacitatea omului de a diferenția între obiecte în măsura în care acestea aparțin unor esențe. Lucrurile sunt în legătură pentru că aparțin de aceeași „esență” (de pildă ideea de mobilitate și confort întruchipate de automobil își subordonează știința inginerească a construcțiilor de mașini, a marketingului auto și nu numai, cu toată pleiada de instrumente, piese, bunuri de capital, șuruburi, tipuri de vopseluri, focus grupuri și reclame dedicate).
I. Universitatea renunță la lucrarea de licență
De 25 de ani sistemul de învățământ dezeducă prin anihilarea elementelor gândirii, cu fiecare „reformă”. A început cu manualul alternativ - care a trimis în derizoriu cunoașterea și a culminat cu ciopârțirea relației dintre profesor și student (legea Funeriu), trecând prin „procesul Bologna”, care scoate studentul din șirul gândurilor chiar în anul în care începe să priceapă - anul III. Dar cu toții am uitat că, dincolo de acest măcel (vorba lui Trump, despre „măcelul Americii” prin politicile ultimului sfert de secol) cauza primă a prăbușirii educației este finanțarea educației „pe cap de student/elev”, ca și când tinerimea română nu este decât o chestiune de număr. Ca la avicola. Scapă cine poate, de regulă în străinătate. Educația a devenit o industrie. Care vrea să fie profitabilă. Între interesul public (național, dacă e îngăduit) și profit nu există totdeauna concordanță, mai ales în chestiunile strategice. Am studenți care vor să facă licența ȘI CARE MI-AU SPUS SENINI CĂ NU AU FOST LA CURSURI, dar vor neapărat diploma.Faptul „universitatea renunță la lucrarea de licență” (de fapt, Facultatea de Drept, deocamdată) face parte din seria postmodernă a punerii în acord a „clientului” cu „furnizorul de servicii” prin intermediul prejudecății „asta se cere”. Mass media a bagatelizat realitatea sub această prescurtare mentală (prejudecată) de energie joasă. Protv a mers chiar mai departe, având pretenția să creeze chiar o generație a nevoiților mental, fudul numită „generația pro”, liberă de orice asumare.
După cum știm (M. Vulcănescu), generația, dincolo de a fi o piesă de inventar statistic al unei demografii anume, reprezintă o comuniune de simțire a problemelor unei țări:
„Prin faptul ca unitatea spirituala a generatiei nu e o
unitate de solutii, nu inseamna insa ca generatia nu are nici un
fel de unitate: ci numai ca unitatea ei de constiinta in loc sa fie
de ordin sistematic e de ordin problematic. Ceea ce uneste
tineretul si-i da forta generatoare in societate nu e atat
identitatea a ce crede, cat identitatea problemelor care i se pun,
a felului de a le ataca, a maestrilor si a materialului la care se
refera.” (Vulcănescu, „Tânăra generație”, 1934, p.6)
Generația, cu alte cuvinte, e o chestiune de atitudine
care constă în voință și cunoaștere, mai simplu: generația este o
populație care-și asumă într-un anumit fel realitatea. Pentru că
locul de care vorbește Husserl nu înseamnă doar geografie, înseamnă
loc filtrat prin intersubiectivitate. La scară mare, locul devine
plai, prin asumarea în conștiință a celor ce sunt fără să se vadă:
a neamului. Neamul e parte a conștiinței locului. Nu poți pune
probleme dacă nu ai „locul”, conștiința originii, exprimată
manifest atât prin dragostea față de plai, păduri, ape, cât și prin
considerația absolută față de părinții tăi (bunici și eroi, martiri
și întemeietori de cetate, țărani și războnici etc.), din care
mulți și-au dat viața pentru ca tu să vorbești românește, azi,
adică să fii o ființă cu grai articulat.
Prin eliminarea lucrării de licență, Universitatea
înțelege să se coboare la student prin slăbirea
standardelor.
Dar gestul instituțional nu este decât ultima consecință
a manualului alternativ, impus în România de către
„societatea civilă” a ramurii gds a FSN din primul ministeriat la
Educație de după 1990. Ca și când cunoașterea categorial-identitară
are alternative. Nu există alternativă nici la Kant, nici la
Burebista, decât dacă vrei să faci dintr-un om o vietate fără
limbaj articulat - o mâță domestică a tehnologiei (a celor ce
domină piața respectivă).
Bătălia la care se renunță este aceea pentru cunoașterea categorială. Este cea mai înaltă ca tip de generalitate și singura care justifică învățământul superior. Celelalte forme de educație pentru aceeași categorie de vârstă sunt de tip ingineresc sau vocațional, de utilitate directă, ramuri ale științelor comodității noastre - da!, civilizația organizează materia în acest sens. Lucrarea de licență ar fi trebuit să certifice abilitatea profesională a tânărului de a opera cu concepte și de a gândi problemele realității contemporane într-o lucrare închegată, cu cap și coadă (lucrarea de licență). Dar învățământul superior a lucrat cu spor la pregătirea acestei retrageri catastrofale prin: 1. dezarticularea aplicării naționale a cunoașterii, prin decuplarea problematicilor țării reale de cunoașterea științifică și 2, prin obsesia „științei practice” vs. cunoașterii teoretice. Dacă primul aspect l-a scos pe tânăr din realitatea intersubiectivă a neamului, din singura obiectivitate care justifică cheltuielile cu educația la acest nivel, cel de-al doilea i-a interzis studentului accesul la intuiția ideatică și la cunoașterea categorială, pe scurt, accesul la știință.
Cum ideea este sediul orientării sociale și a calității noastre de a fi oameni, dezeducarea din ultimii ani are efectul unui holocaust cultural. Și urmările abia acum încep să se facă simțite.
Așa am ajuns în ceasul al 13-lea. Virgil Gheorghiu a scris chiar un roman despre ceasul de după ceasul din urmă al civilizației contemporane, obsedată de concret, pornind de la experiența traumatică a celui de-al doilea război mondial și a instaurării lumii birocratizate și comunismului.
Gabriel Marcel, editorul „Orei 25” a lui Virgil Gheorghiu - cel mai bine vândut autor din emigrația română, nota în prefața lucrării exilatului român: „ De ce 'ora 25' ne vom întreba. Pentru că este cea care vine după ultima oră, cea în care - citez textual - chiar venirea unui Mesia nu ar mai putea rezolva ceva, 'fiindcă o societatea tehnocratizată nu poate crea Spirit și este în consecință abandonată monștrilor.'”. („Ora 25”, p.77).
II. Noua clasă de mijloc între sentimentul de nedreptate și stihia iacobină a ideologiei
Iacobinismul este moartea competenței, exact ceea ce justifică
existența unei clase de mijloc, categoria socială cu venituri
ridicate și cu pretenții de „leadership” al opiniilor în
societate.
La manifestațiile din Piața Victoriei, demarate începând cu
data de 31 ianuarie 2017, împotriva guvernului PSD, pornind de la
Ordonanța 13 de „abrogare a abuzului în serviciu”, au participat
„sute de mii de oameni”. Impresia este că majoritatea
participanților sunt „corporatiști”, tineri din zona afacerilor de
tip corporativ din București, angajați în cea mai mare parte ai
firmelor străine, membri ai clasei de mijloc sau „clasă peste
mijloc”(D. Sandu, 19 feb. 2017). Nu continuăm descrierea, pentru că
aici interesează esența. Vom face câteva observații.
Utilizarea de către noua clasă de mijloc a inocenților
(copiilor) în bătălia politică - pentru că manifestațiile de
stradă împotriva guvernului sunt parte a unei bătălii politice
privind puterea și regimul acesteia, pune într-o lumină aparte noua
clasă de mijloc. Să mergi cu flori spre jandarmi este una, cu
copiii tăi, alta. Și florile și copiii sunt simboluri ale inocenței
și reprezintă „învinuirea” ab initio a forțelor politice guvernante
de urmările posibile legate de intervenția forțelor de ordine.
Florile, însă, pot fi călcate în picioare, dar ce se întâmplă cu
copiii? De data aceasta tinerii manifestanți mută întru-totul
răspunderea lor părintească asupra jandarmilor. Este un deficit de
logică simplă aici: jandarmii nu sunt plătiți să fie părinți, ci să
păstreze ordinea. Sunt militari. A obliga jandarmii să judece în
locul tău ce e bine și ce nu pentru copii tăi înseamnă a renunța la
rolul tău de părinte. A renunța la rolul părintesc îți anulează,
mai departe, orice pretenție la structurarea morală a societății,
inclusiv la manifestățiile contra guvernului. Pentru că tu ai ieșit
în stradă mizând pe superioritatea ta morală vs. politica imorală
(Ordonanța 13 dată „în miez de noapte” pentru eliberarea „hoților”
...). Exupery duce argumentul mult mai departe, punându-ne pe
gânduri:
