:: continuare de aici ::

12 Iunie: Insula Weh – sosirea

Din portul Ulee Lheue, din Banda Aceh, pleacă 3 bărci pe zi, dimineața, la amiază și seara. Am ajuns între două plecări, deci am așteptat vreo 3 ore până la 13:00. Am mâncat, am băut a 3-a cafea, mi-am luat biletul (aproape 4$), după care m-am învârtit pe barcă să îmi găsesc un loc. Drumul durează vreo 2 ore și pentru că la scurt timp soarele a intrat în nori, am rămas afară pe punte, cu căștile în urechi. Agitația de pe punte m-a trezit din gândurile în care eram afundat. O echipă de delfini ne însoțea, sărind în valurile create de barcă.

Nu am coborât în Sabang, orașul principal al insulei, așa cum am crezut. Debarcarea s-a făcut în Balohan, un port mic din sudul insulei. Drumurile de pe insulă sunt asfaltate, dar nu mă grăbeam niciunde și mă opream de câte ori doream să fac fotografii. 20 de km mai târziu, eram în Iboih, despre care știam că atmosfera e foarte relaxată și snorkeling-ul era de calitate. Nu-mi doream nimic mai mult decât atât.

Plaja din sat are nisip alb, iar apa părea foarte limpede. Ca să ajung la locul unde m-am cazat, am lăsat scuterul în sat și am continuat câteva minute pe jos, pe o cărare ce merge paralel cu plaja. Printre copaci, pe ambele părți ale cărării, căsuțele din lemn sunt presărate printre copaci, orientate spre mare. Mă simțeam obosit, deci am negociat rapid o căsuță cu baie proprie, la Olala Bungalows, după care m-am întors la scuter să îmi iau restul bagajelor din cutie. Am ales Olala pentru faptul că au și un mic bar-restaurant, dar prețurile erau aproximativ la fel și în celelalte locuri.

Nu am rezistat tentației și am intrat în apă, să verific dacă și de acolo e la fel cum părea de-afară. Într-adevăr, vizibilitatea era grozavă, poate cea mai bună de până atunci, dintre locurile din Indonezia, prin care am fost. Înainte să mă retrag la somn, mi-am luat ceva de mâncare de la restaurant și în timp ce mâncam, am auzit o tokek (șopârlă gecko mai mare, colorată). Era prima oară când auzeam acest sunet în Sumatra. În Bali, Java sau Lombok, sunt la ordinea zilei, dar în Sumatra, nu am aflat motivul pentru care nici nu am auzit, nici nu am văzut vreo tokek niciodată, doar cicak (șăpârlă gecko mai mică, ce face alt sunet decât tokek). Insula Weh (Pulau Weh), e în extremitatea nord-vestică a Sumatrei, adică în partea opusă față de celelalte insule de care aminteam mai sus, fapt care m-am băgat și mai tare în ceață.

13 Iunie: Odihnă, multă odihnă… și vicii

În afară de snorkeling, somn, mâncare, odihnă, cafea și iar somn, am lămurit câteva probleme cu apa de la robinet, care era cu porția, programată. Era o problemă importantă pentru că aveam nevoie de apă dulce la duș, ca să spăl sarea de pe mine, după reprizele de snorkeling. Dupămasă m-am plimbat puțin prin sat, ca să cunosc împrejurimile.

Berea Bintang era scumpă (aprox. 2,5$ o doză mică) și rară, adică se vindea aproape la negru. Ganja în schimb e la ea acasă. Toți vând, toți fumează. Spre exemplu, Raja (Regele), un băiat simpatic dealtfel, era spart non stop. Fie că mă întâlneam cu el dimineața, dupămasa sau noaptea târziu, era fumat de abia putea lega primele cuvinte. Uneori stătea singur, pe întuneric, în mijlocul aleii dintre guesthouse-uri, așteptând trecători cu care să intre în vorbă sau cărora să li se alăture la o altă țigară.

Lângă homestay-ul meu, în care îmi mâncam uneori nervii când nu era pornită apa curentă, o doamnă respectabilă la vreo 50 de primăveri, proprietară a unui mic restaurant și un homestay, vindea bere, când se termina prin alte locuri. Unele dintre acele locuri se aprovizionează direct de la „mătușa”. Într-una dintre seri, după ce am cumpărat două beri și am făcut schimb de amabilități, mă întreabă ca la benzinărie „Ganja vrei?”. Am început să râd și am întrebat-o dacă vinde și iarbă, nu doar bere. S-a fâstâcit puțin și mi-a răspuns pe un ton serios „Nu eu. Copii mei”, arătând cu capul spre niște băieți trântiți pe scaune de plastic, în curte ei, la lumina slabă a unui bec de pe colțul casei. „Poate vrei să fumezi și tu”, a continuat.

Nu aveam cum să nu râd, când toate acestea se întâmplau în Aceh, cea mai islamică parte din Indonezia, un loc pe care indonezienii îl amintesc când vorbesc de extremism, Sharia sau fanatism religios.

14 Iunie: turul insulei Weh

Mi-am propus să fac ocolul insulei pe scuter și după ce am lungit o cafea până la amiază, m-am mobilizat și am pornit la drum. Undeva pe la mijlocul distanței spre Sabang, un indicator mic, albastru, arăta direcția spre cascada (air terjun) Pria Laot. Până la un anumit punct am putut merge pe scuter, dar a doua jumătate (aprox. 1km), am mers pe jos, pe lângă pârâul care vine de la cascadă. Deși era duminică, înainte de postul Ramadhanului, m-am intersectat doar cu un grup mic de persoane. Am înțeles de la proprietara homestay-ului unde locuiam, că din acel sfârșit de săptămână, până după Idul Fitri (vreo 30 de zile), urma să fie destul de pustiu pe insulă. Asta însemna mai puțini turiști indonezieni și mai mulți turiști străini, ceea ce nu mă deranja deloc.

Cascada nu e mare și are un bazin natural în care poți face baie. Mergând singur, am putut fi atent la zgomotele din jur. Pe lângă zumzetele ocazionale de la insecte mai mari, care zburau din când în când pe lângă mine, din pădure se auze un amestec de cântece de păsări. Unul pe care nu îl mai auzisem până atunci, semăna cu piuitul lui R2D2 din Războiul Stelelor.

Revenind la scuter, mi-am continuat drumul spre Sabang. Am ocolit orașul pe malul mării. Plaja Sumur 3 (3 Izvoare), părea frumoasă, dar era plin de turiști așa că nu am zăbovit prea mult. La plaja Pasir Hitam (Nisip Negru) mai multe grupuri stăteau înghesuite pe unde puteau, iar cei care intrau în apă erau îmbrăcați. Din loc în loc vedeam intrări cu barieră spre resort-uri. Mai rare erau unele plajele mici, înghesuite între stânci, unde în afară de crengi aduse de valuri sau gunoaie, nu era nimic.

Ocolind orașul Sabang, am ajuns pe coasta estică a insulei și nu după mult timp am coborât spre portul Balohan. Mai la sud, am virat dreapta la o intersecție, de unde am început să urc spre vulcanul Kawah Jaboi. Un nene care rezema un perete mi-a cerut niște bani. I-am dat mai puțin decât mi-a cerut, pentru că eram singur și nici nu aveam nevoie să păstrez biletul ca amintire, iar el nu s-a supărat.

Ceva mai sus pe cărare, pădurea se deschidea, făcând loc unui peisaj semi-apocaliptic. Copacii din mijlocul luminișului sunt complet arși și pe pietre nu crește nimic. Vulcanul e încă activ. Din găurile fumegânde iese gaz sulfuros. Dacă mă apropiam suficient de mult simțeam căldura aburilor din adâncuri. Am stat mai bine de o jumătate de oră plimbându-mă dintr-o parte în alta.

Ultimul punct turistic pe care l-am vizitat în acea zi a fost Kilometer 0 (Kilometrul Zero), un reper geografic de interes pentru indonezieni. Conform unora, acesta marchează cel mai nordic și respectiv cel mai vestic punct al Indoneziei. La 5,50 latitudine N, este cel mai nordic punct al țării, dar spre vest mai sunt câteva insule indoneziene, aruncate în Oceanul Indian. Spre deosebire de Monumentul Ecuatorului de la Bonjol, aici măcar aveam parte de o priveliște frumoasă spre ocean.

Stând pe stânci și privind norii care acopereau apusul, mă gândeam că în urmă cu două săptămâni și jumătate, la plecarea din Padang, eram dincolo de Ecuator, în emisfera Sudică, la mai mult de 1300km distanță. Furia Verde, eternul ponei cu motor își făcuse datoria. La Kilometrul Zero, puteam spune oficial că am străbătut toată insula Sumatra – jumătatea sudică, în urmă cu 6 luni, când am mers pe scuter în Jakarta, iar jumătatea nordică, în ultimele 2 săptămâni.

Îmi petrecusem atâta timp în Indonezia și abia dacă am trecut print-o treime din această țară, complexă ca un continent. Eram conștient că în mai puțin de două luni o voi părăsi, fără să știu pentru cât timp, fără să știu când mă voi întoarce.

Mi-am terminat cafeaua și țigara și am pornit spre homestay, in Iboih. Pe drumul care șerpuia prin pădure, o echipă de porci mistreți a trecut strada prin fața mea și ceva mai târziu, pe cărarea din Iboih, am mai văzut încă doi. M-am bucurat să îi văd. Asta însemna că localnicii fie nu vânează deloc, fie vânează cu moderație. Sigur este doar faptul că fiind 100% musulmani, nu mănâncă porc, nici domestic, nici sălbatic. Dac-ar ști ce pierd!

15 Iunie: Snorkeling

Ploua dimineată când m-am trezit, așa că am amânat scufundările pentru mai târziu. Am făcut în schimb, snorkeling câteva ore, împreună cu un grup p de străini pe care i-am cunoscut în prima zi. În filmulețul pe care îl puteți vedea mai jos, am pus cap la cap câteva imagini filmate cu camera Go Pro a unuia dintre ei, pe un fond muzical de excepție.

Seara am mers împreună al Kilometrul 0, dar și atunci cerul a fost acoperit de nori. Cu toate acestea, am reușit să văd unul dintre porcii mistreți, mult mai aproape, mâncând resturi de la warung-urile din jurul monumentului. Se pare că s-a împrietenit cu oamenii, iar ei, la rândul lor, cu el.

16 Iunie: Scufundări

După ce m-am târguit cu cei de la o bază de scufundări, am decis să fac două. Prima locație, a fost probabil cel mai frumos loc în care m-am scufundat până acum. E drept, nu am văzut multe la viața mea, dar acest loc a fost special. Eram ca într-un acvariu, sau ca în documentarele despre viașă subacvatică. Oriunde mă uitam erau mii de pești. Privind deasupra mea, am surprins un banc de pești care se juca printre bulel de aer pe care le scoteam. Vizibilitatea era de vreo 30m și sunt convins că dacă ar fi fost soare afară, era un spectacol și mai impresionant. Dimineață, curenții erau destul de puternici. În funcție de direcția lui, când trebuia să trecem printre stânci verticale, uneori ne ajuta să ne strecurăm prin strâmtoare, alteori era nevoie de puțin efort, iar apoi să ne retragem în spatele stâncii, unde era mai liniștit. Diversitatea faunei era cam ca la două scufundări în Gili Air. Doar la o scufundare, printre peștii comuni apelor tropicale am văzut fel de fel de creveți, șarpe de mare și două eagle ray (o varietate de pisică de mare).

Seara, după furtună ( a doua de când eram pe insulă), am ieșit la niște beri cu noii prieteni. Era ultima seara și trebuia să ne luăm adio – fiecare cu drumul său.

17 Iunie: Plecarea

La 5:30 eram în picioare. Am plecat devreme ca să prind prima barcă înapoi spre Banda Aceh. După îmbarcare, mi-am găsit un loc și am așteptat să pornim conform programului, la ora 8. A început ploaia chiar înainte să încerce pentru prima oară să închidă poarta de acces pe ferry, când aflu că se stricase sistemul de închidere. Un curcubeu superb a apărut după ce s-au mai risipit norii.

Două ore mai târziu, au reușit să o închidă manual. Pierdusem timp prețios, încă dinainte să plec de pe insula Weh. În Banda Aceh nu am mai zăbovit deloc și am pornit înapoi spre Padang, pe coasta vestică a Sumatrei, drum pe care urma să îmi petrec următoarele câteava zile, dar asta, în articolul următor.

Găsiți o parte din obiectivele turistice prezentate aici, pe harta cu punctele de interes din Sumatra.