Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească
nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui
vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul.
Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel
de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic.
Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici
la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi
lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al
vocalizării.
Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către „a”
întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”)
către „u”. De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este
tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi
„ŭ” întunecat din „u” devin adevărate consoane, având trebuinţă în
rostire de reazemul unui alt son: ĭed, teĭ, boŭ, „ă” cel întunecat
din „a” rămâne tot vocală, deşi o vocală aproape nearticulată, o
jumătate de vocală, un rudiment de silabă.
Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru ce
românii l-au reprezentat anume prin vocala slavă cea mai slabă,
care tocmai de aceea niciodată nu s-a întrebuinţat la începutul
cuvântului, la mijloc servea mai mult pentru a înlesni rostirea
unui grup de consoane puţin asociabile, despărţindu-le una de alta,
ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar la sfârşitul vorbelor a
dispărut de demult din toate dialectele neo-slave, astfel ca ruşii
numai o scriu prin tradiţie, dar n-o rostesc deloc şi chiar
se-ncearcă deja a n-o mai scrie degeaba. La proto-slavi, „ă” era o
slăbire din „u”, căci fonetica lor specifică nu cunoştea nici o
slăbire din „a”, aşa că fiziologic, slavicul corespunde românului
„ă” numai într-un mod aproximativ. Triunghiul nostru vocalic se
deosebeşte de cel slav prin aceea că noi avem câte o întunecare
pentru fiecare din cele trei vocale fundamentale.
O particularitate caracteristică a acestui triunghi este
apoi că numai întunecarea din „a” rămâne vocală şi deci: din dată
ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă fără
a trece în consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să
devină tot „ă”. În sistemul nostru vocalic, orice întunecare scade
la „ă”, iar orice întărire se urcă la „a”, şi anume: „o” devine
„oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum întărirea se
datorează la noi pe prima linie accentuării: dormire - doarmă, pe
prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează
pierderii accentului. Numai „a” cel iniţial se păstrează şi când
este neaccentuat: amar – amărât – amărăciune.
Întunecarea lui „a” la „ă” prin pierderea accentului
este un fenomen organic primordial în limba româna după toate
dialectele şi sub-dialectele ei. Orice excepţie se explică prin
cauze subsidiare. Aşa, bunăoară, dacă moldoveanul zice „barbàt” în
loc de „bărbat”, este lucrarea de asimilaţie regresivă din partea
lui „a” din silaba învecinată: din latinul „barbatus” se face
româneşte întâi de-a dreptul „bărbat”, şi numai în urmă,
excepţional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea lui „a” în
„ă”, ca şi întărirea lui „o” în „oa” şi a lui „e” în „ea”, sunt
trei fenomene aşezate în însăşi temelia vocalismului românesc.
Întrucât dară aceste trei fenomene organice primordiale nu ne
întâmpină nicăieri în limba latină şi totuşi câteşitrele trebuie
neapărat să fi existat la noi în însăşi epoca de formare a
graiului, ele sunt şi nu pot a nu fi decât o moştenire din
substratul dacic al naţionalităţii traco-latine. În acest mod noi
nu ne sfiim a afirma că în fonetică „ă” este dacic.
B.P. Haşdeu
