Trăsătura caracteristică a sonului „ă” în fonetica românească nu este de a fi o vocală obscură, ci anume aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul. Fiziologic, acest „ă” nu se deosebeşte de acelaşi son la fel de fel de neamuri, dar se deosebeşte pe deplin prin rolul său morfologic. Din barbă-bărbat, din bărbat-bărbăţie, ceva analog nu se afla nici la ruşi, nici la tătari sau cine mai ştie la cine, pe unde va fi lesne orişicui de a găsi acelaşi son ca produs brut al vocalizării.
Fiziologic, acest „ă” se referă la noi către „a” întocmai că „ĭ” (englezul „y”) către „i” şi „ŭ” (englezul „w”) către „u”. De aceea şi transcripţia latină a sonului prin „ă” este tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” şi „ŭ” întunecat din �...