Iniţialul „î” este o vocală nazală atât de scurtă sau atât de
slabă, încât la macedo-români se suprimă cu desăvârşire din grai:
ngropu = îngrop, nveţu = învăţ, nchiadicu = împiedic etc., iar la
daco-români se elide după o altă vocală: mă-ngrop, te-nvăţ,
vă-mpiedic. Vocală cea medială „â”, care e şi finală după cum vom
vedea îndată, este din contră mai lungă sau mai tare decât „ă”. Dar
să fie ea oare într-adevăr nazală? Iată chestiunea cea importantă
şi mai ales, să fie ea oare într-adevăr nazală acolo unde „n” nu se
aude deloc, ca în „cât” = „quantum” şi „atât” = „tantum”?
Înlăturăm din discuţie „Codicele Voroneţian” şi
„Psaltirea Şcheiană”, două texte de pe la 1550, poate şi mai vechi,
scrise cam în aceeaşi epocă şi-n aceeaşi regiune daco-româna,
probabil în partea apuseană a Transilvaniei. Ambele aceste
monumente lingvistice cunosc litera „â” negreşit din manuscrise
romaneşti anterioare, dar o întrebuinţează abia de două-trei ori
prin scăpare din vedere, astfel că se poate zice că ele n-o
întrebuinţează deloc, adică nu cunosc însuşi sonul: se vede că în
graiul din acea regiune „â” ajunsese deja a se contopi cu
„ă”.
„Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Şcheiană” au pentru
vocala obscură peste tot, afară de cele două-trei excepţii, numai
litera „ă”. Lipsa lui „â” în aceste două texte este, neapărat, o
particularitate dialectală interesantă, dar nu atinge intru nimic
nici vechimea, nici răspândirea, nici natura acestui son în aproape
totalitatea limbii române. Înlăturând „Codicele Voroneţian” şi
„Psaltirea Şcheiană”, noi îl găsim pe „â” întrebuinţat într-un mod
mai mult sau mai puţin sistematic în toate textele romaneşti -
moldovene, muntene, ardelene şi bănăţene - din care s-au reprodus
extracte în „Crestomaţia” lui Cipariu. Dar ceea ce mai cu seamă ne
uimeşte în toate aceste texte, este ca întrebuinţarea cea mai
tipică a lui „â” e tocmai la sfârşitul unui cuvânt, adică acolo
unde noi, după rostirea obişnuită de astăzi, nu ne putem închipui o
vocală nazală.
În veacul de mijloc, când românii au primit alfabetul
chirilic, în paleoslavă, „â” se rostea ca o vocală curat nazală,
anume ca „on” în francezul „bon”. Despre acesta nazalitate a lui
„â” la vechii slavi nu poate fi nici o umbră de îndoială. Una din
acele numeroase probe este că înşişi românii în toate cuvintele
paleoslave, cele cu „â” pe câte le-au împrumutat, păstrează sonul
nazal, de exemplu: răspântie, tângui, tâmp, luncă, muncă, poruncă,
oblânc, crâng etc. Este învederat că-n textele române din epoca
introducerii alfabetului chirilic, semnul „â” nu putea să
reprezinte altceva decât o vocală nazală.
Se ştie că în dialectele neo-latine forma nominală
singulară derivă aproape totdeauna din acuzativul latin, foarte rar
din nominativ. Astfel al nostru „casâ”, „iarbâ”, „bunâ” se trag din
latinul „linguam”, „casam”, „herbam”, „bonam”, nu din „lingua”.
Deja latineşte finalul „m” al acuzativului încetase în gura
poporului de a fi o consoană, devenind o simplă rezonanţă nazală a
vocalei ce-i precede, dar la prima declinare aceasta rezonanţă
trebuia să se menţină mai cu deosebire foarte mult timp, căci în
celelalte declinări acuzativul fără „m” nu putea să se confunde cu
nominativul, pe când între „lingua” şi „linguam”, „casa” şi „casam”
etc. diferenţa materială între cele două cazuri consista numai în
nazală. Românii apucaseră de la romani pe „bunu” = „bonum” sau pe
„dinte” - „dentem” fără nici o vocală nazală, însă pe „limbâ
(limbon)” = „linguam” sau pe „bunâ (bunon)=bonam” cu o rezonanţă
nazală destul de simţită încă în grai în epoca primirii de către
străbunii noştri a alfabetului chirilic, adică în sec. X-XI şi care
rezonanţă s-a conservat multe veacuri în urmă până să incepa „â” a
se confunda cu „ă”.
Mulţimea formelor nominale cu „â” = „am” şi deasa
circulaţie în grai a formelor verbale cu „–â” = „ant (unt)” a
exercitat apoi o acţiune analogică propaginativă asupra limbii
române întregi, nazalizând şi acolo unde fenomenul n-are nici o
raţiune etimologică: „chiamâ” – „clamat” lângă „chiamâ” = „clamant”
etc. Aşadar, sonul nazal este la noi de origine latină, nu numai în
vorbe ca „blând”, „când”, „lăudând”, „câine”, „pâine” etc., dar şi
acolo unde astăzi el nu se mai aude la români aproape nicăieri,
desi-l constată vechile texte, adică la sfârşitul numelor, a
verbelor şi a celorlalte categorii gramaticale. În cele zise mai
sus noi presupunem că finalul a pierit cu desăvârşire din limba
româna. A pierit, da; cu desăvârşire, nu. În graiul ţărănesc din
Moldova, el mai trăieşte într-o mulţime de localităţi.
