În copilărie mă mai ruga mama
cîteodată s-o ajut să care ligheanele cu rufe la râu, la spălat.
Vara era cum era, apa din vale fiind călduță și limpede îmi plăcea
să țopăi printre pietre și să mă uit cum dă cu maiul în haine. Mai
stăteam uneori cu ea și hlizeam prin preajma ei, uitîndu-mă
fascinat cu lovește rufele întinse pe lespedea de lîngă râu. În
dreptul multor case erau cărări ce coborau spre vale și locuri
amenajate pentru spălat hainele. Le ziceam hâlboane și însemnau un
mic baraj din pietre, ca să fie apa mai mare, mai ales când era de
limpezit cearșafuri și rufe mai mari. Și mai era o lespede lată pe
care se băteau cu maiul rufele în mai multe reprize. Casa noastră
era încadrată de două astfel de locuri, așa că mai toată ziua
auzeam pe cineva îmblătind maiul și, în pauzele de tras sufletul,
schimbând o vorbă cu lumea care mai trecea pe uliță. De multe ori,
mai ales vara, se adunau mai multe femei la râu și se mai stătea la
rînd. Noi aveam noroc cu valea în fața casei, din doi pași eram cu
ligheanul la rîu. Dar vedeam constant femei cărînd în spate saci de
celofan plini cu rufe aduse de departe. Coborau de pe dealu Bacii,
o coastă mare ce se cască în fața casei noastre, dincolo de vale.
Sau altele care veneau de pe Zugău, o ulicioară ce se desprinde din
ulița noastră.Iarna spălatul la râu era
o tortură greu de imaginat în zilele noastre, cînd înfundăm în
mașină, între un ceai și un like pe facebook, kilele de haine,
adeseori doar pentru că le-am purtat de două-trei ori. Se făceau
spărturi în ghiață cu securea, ca să se poată slobozi în apa râului
hainele pline de soponele și detergent. Pe lângă asta, limpezitul
unui pulovăr și a unei perechi de blugi era mult mai dificil decît
a unor tricouri sau bluzițe de vară. Erau cîteva femei mai nevoiașe
pe stradă care mai făceau un ban sau mai căpătau una alta spălând
la râu hainele celor mai înstărite sau celor chinuite de vreun
beteșug. Îmi amintesc că și mama apelase de câteva ori la astfel de
servicii pentru că zicea că albăstrește de frig și se nenorocește
dacă mai stă mult cu mâna în apă. Era și mult de spălat, fiind
cinci în casă, iar noi ăștia mici murdăream lesne hainele, fără a
ne gîndi prea mult ce implică spălatul lor.
Pînă prin 2004 când am
plecat la Cluj la facultate tot vedeam femei spălând haine la râu,
deși se mai răriseră și mașinile de spălat începuseră să apară și
pe la noi. Mașinile de spălat nu erau tocmai la îndemîna oricui,
atît ca preț, cît și ca infrastructură. Nu era de-ajuns să ai bani
să-ți cumperi o mașină, ci trebuia să-ți faci baie în casă. Sau
măcar să-ți tragi apă în casă și să-ți faci o scurgere. Din ce știu
eu, pînă prin 2004-2005, pe Valea lui Stan doar o casă avea apă
curentă și baie înăuntru. Avea și mașină de spălat, desigur. Apoi,
mai ales după ce s-au deschis granițele și lumea a plecat la muncă
în străinătate, în vreo zece ani s-a umplut valea de băi și mașini
de spălat, de-ți vine să-ți faci cruce cînd mai auzi pe cineva
bătînd maiul la rîu.
N-aveam noi baie în casă
prin 90, dar am fost printre primii de pe vale cu mașină de spălat.
Și asta, firește, datorită mamei mele. Că doar ea avea motive
întemeiate să facă eforturi pentru așa dotare a locuinței. Din ce
zice ea, mașina ar fi costat-o cîțiva saci de cartofi vânduți la
București imediat după revoluție. Auzise de la televizor că e mare
nevoie de cartofi la capitală, pe când la noi era surplus de-i
dădea lumea la porci și la vaci ca să nu se strice. Așa că a
convins degrabă cîțiva vecini, au cărat câțiva saci la gară, i-au
urcat pe acceleratul de București și duși au fost la capitală. Nici
măcar n-a fost nevoie să-i transporte pînă la tarabele din piețele
bucureștene, că s-au vândut cartofii în gară, zvonul că a venit
Sighetul cu cartofi aducând degrabă cumpărătorii. În aceeași zi s-a
întors acasă și din banii frumoși făcuți a cumpărat mai apoi o
Albalux. Nu storcea, nu te scutea de dus hainele la râu, dar măcar
nu mai aveai de soponit și de frecat la ele până te usturau
mâinile. Era mare lucru. Puneai apă în ea, băgai la priză și-i
dădeai drumul. Apoi goleai apa și cărai rufele la râu să le
limpezești. Jumătate de muncă era făcută.
Cred că a ținut-o vreo 10
ani mașina aia. Și-a făcut banii, cum zice mama. Apoi, în 2004 am
tras apă în casă și-am intrat în rînd cu lumea. De fapt n-am intrat
în rînd cu lumea, ci am ieșit din rînd cu lumea, alăturîndu-ne
celor cîțiva din avangarda modernizării. Tot la inițiativa mamei,
ea fiind cea care zicea că e sătulă de spălat haine la râu și că
vrea și ea la bătrânețe să nu mai aibe de umblat tot prin curte la
WC-u și de-și îndoit cioantele deasupra unui lighean ca să se
spele. Apă aveam în curte, fântâna noastră deservind mai multe
gospodării. Trebuia doar un hidrofor, șanț, conducte și instalația
în casă. Plus o fosă septică pentru scurgere. Nu era ceva tocmai la
îndemînă dar am izbutit să începem implementarea proiectului de
îmbunătățire a calității vieții după ce s-au pus niște bani
deoparte și după ce s-a dus puțină muncă de convingere a forțelor
reacționare. Adică tata, care susținea că „cum
m-am spălat patruzeci și ceva de ani la lighean, mai pot să mă spăl
douăzeci”. Mai era și chestiunea că nu i se părea tocmai firesc
să-ți faci nevoile în casă, oricît ar zice lumea că așa e normal și
civilizat. A rămas adeptul acestei paradigme inclusiv după ce am
inaugurat WC-ul din fosta cămară transformată în baie, dar nu
pentru mult timp.
În vara aia lucrasem pe
un șantier de construcții din sat, așa că mi-am invitat într-o
sâmbătă colegii de muncă la o clacă bine stropită cu bere și-am
săpat șanțul necesar. În cîteva zile
apa a fost trasă în casă, apoi
instalate o chiuvetă și o mașină de spălat. Febra
trasului apei în casă prinsese deja prin vecini și, precum se vede
treaba primăvara când e cu aratul și pusul în pământ, întîietatea
în astfel de inițiative e destul de importantă. Un vecin, care ne
văzuse scormonind cu tîrnăcoapele prin curte, a dedus rapid care-i
manevra și n-a mai stat pe gînduri. Avînd un avantaj strategic
esențial prin posibilitatea tragerii apei de la un sfor din
grădină, ce avea cădere și nu necesita hidrofor, omul a trecut
degrabă la fapte. Stătea și mai bine cu economiile, ne-avînd de
purtat copii prin școală, așa că în cîteva zile nu doar că era
rezolvată treaba, dar reușise să-și facă baia integral. Așa că și-a
trimis fiul de vreo 5-6 ani pînă la boldă să cumpere ceva și să ne
spună cum stă treaba. Ăla micu, intră-n casă și
începe:
-
- Ne, noi bem apă din părete, ne căcăm în
casă.
Apă din părete am putut
bea și noi în cîteva zile, cu căcatul în casă a trebuit să mai
așteptăm vreun an. Dar oricum, pasul cel mare fusese făcut. Noi
deja crescusem mari și am început să ne împrăștiem care pe unde
cum, așa că nu mai erau așa multe haine de spălat ca-n anii
trecuți. Am înțeles cu adevărat cît de importantă a putut fi mașina
de spălat pentru mama și de ce s-a zbătut ea atît ca să aibă așa
ceva în casă, abia cînd în preumblările mele prin diferite chirii
m-am trezit cu mașina de spălat stricată și nevoit să frec la haine
într-o cadă de baie.
-
- De-aveam eu așa ceva când erați voi mici, tare
ușor mi-ar fi fost, mai zice mama cîteodată. Și are mare
dreptate.
L
Lasă mamă, s-a trecut. Cînd se
strică mașina de spălat, cumpărăm alta.
