Ma gandeam.
Vin, dulce, la tine, sau la mine, sau poate ...
Nu!
Un pahar, doua pahare, trei paha... Si cum, de poti sa te uiti
in ochii lui, atat de tipici si sa nu ma privesti pe mine? Adica,
ereai ceea ce credeam o sa-mi fii o viata. Un moment sa mai torn un
pahar si continuam ...
Gata, scuza-ma. Au trecut ani, ani si eu am ramas in mare
parte la fel. Melodiile, gandurile toate imi aduc aminte de tine si
ma chinui zilnic sa-mi croiesc o noua inima si sa o modelez dupa
ochii unei noi fete. As vrea sa o las, sa-mi fure inima din nou si
sufletul si tot ce am mai de pret, dar imi e frica. Mai are ce fura
oare? Mai am in mine tot ce e nevoie pentru o noua iubire? Mai am
dragoste? Mai am frica? Mai am zambet, ochi si tot ce tine de mine
sa fac zambete pe fata ei? Mai ai ceva in corpul asta lipsit de
simtiri?
Ma privesc uneori si ma gandesc cine sunt, ce sunt si ce am
ramas. Ce mai pot repara, schimba la mine si ce sa fac pentru a nu
mai duce lipsa de ranjet tampit pe fata asta. Sunt stana de piatra
si imi cer scuze peste scuze fetelor ce-si ofera sufletul pe
mainile mele. Eu nu stiu ce sa mai fac cu el, eu m-am pierdut de
mult in minile ei si nici acum nu imi pot reveni. "Trebuie sa pot"
repet mereu, stergandu-mi rujul unui suflet de pe buzele
mele.
Sterg iubiri de pe sufletul meu, precum rujul lasat de inima
fiecarui fata ce a cazut in bratele mele dupa ce ai trecut
tu.
Sunt atat de nelinistit si neimplinit si imi place cum toti
oameni se mint crezand despre mine ca sunt bine. Sunt bine, dar nu
atat de bine precum eram cand erai langa mine.
Pe mainile cui sa las ochii astia verzi, albastri? Defapt, mai
am ce lasa, cand pe ei ii gasesc tot in zambetul tau?
