Românii au două rânduri de nume pentru lunile sau „mesile”
anului:
I. Nomenclatura populară română şi latină de: Călindariu
sau Cărindariu (Ianuarie), Făurar sau Faur (Februarie), Mărţişor
(Martie), Prier (Aprile), Florar (Mai), Cireşar (Iunie), Cuptor
(Iulie), Agust, Ogust, Aust (August), Răpciune (Septembrie);
(Răpciune este o vorbă a cărei etimologie nu se poate da cu
certitudine perfectă. Pozitiv şi cert este numai că ea nu e nici
greacă, nici slavonă, nici străină în fine. Eu sunt convins că vine
de la vorba latină „raptio-raptione”, adică răpire sau rapt şi mi
se pare că s-a dat numele acesta lui Septembrie în memoria
evenimentului răpirii sau raptului Sabinelor de către romani,
eveniment care se celebra la Roma chiar în luna Septembrie (vezi
Preller, „Römische Mythologie”), Brumărel (Octombrie), Brumar
(Noiembrie), Andrea (Decembrie).
II. Nomenclatura împrumutată de la romani de mai toate
popoarele creştine: greci, slavoni, germani etc. şi care este acea
clasică sau oficială, ca: Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie,
Mai, Iunie, Iulie, August, Septembrie, Noiembrie, Decembrie. Dl.
Cihac, una nou slavonizator tendenţios al limbii noastre române,
dar fără nici un nou argument, susţine că forma aceasta
neromâneasca, ca Decembrie, Februarie, Martie etc. este o formă
slavonă; şi nu numai atât, ci că ea probează că noi am împrumutat
aceste nume de la slavi atunci când am primit botezul
creştinismului de la presupuşii apostoli Chiril şi
Metodiu.
Cu altă ocazie, ne rezervăm dreptul a discuta cu dl.
Cihac şi speram că-i vom proba că românii din ambele Dacii n-au
rămas păgâni aşteptând venirea slavilor, ca să primească legea lui
Crestu, nu Christos (românii zic „creştin” de la Crest, Chrestus,
pentru că aşa numea poporul român în limba vulgară în suta I şi II
pe fondatorul legii creştine şi nu Christus nici Christos),
devenind creştini, nu christiani. Cu sute de ani înaintea acelei
invazii, străbunii noştri aveau deja preoţii lor, bisericile lor,
serbările lor, duminicile şi păresimele lor etc. în limba lor
latină.
Nu este însă mai puţin adevărat şi trebuie s-o declarăm,
că forma şi terminaţia numelor ca Ianuarie, Februarie, Decembrie,
Septembrie etc. nu este română, ci străină. Eu o cred mai mult
greacă modernă, bizantină, decât slavonă. Dar ceea ce este
interesant a şti şi ceea ce dl. Cihac nu ştie sau nu-i place să
ştie, este că această formă şi terminaţie nu e aceea a poporului
român, nu e aceea care se aude în fiecare zi şi în tot locul în
gura poporului român, ci este o formă târzie, foarte târzie, care
se vede, cale de-o poștă cum zice românul, că s-a introdus prin
mijlocul cărţilor şi calendarelor bisericeşti, fie greceşti, fie
slavone.
Ar fi drept şi logic, poate, a introduce şi în limbajul
nostru oficial, precum este în cel popular, aceste frumoase nume,
ca nişte reminiscenţe nu numai naţionale, dar şi poetice şi
semnificative; cu toate acestea, viaţa noastră modernă, cerinţele
ei de înţelegere facile cu celelalte popoare, contactul de fiecare
zi cu lumea europeană, care fără excepţie a adoptat numele clasice
latine, ne comandă a ţine şi noi la dânsele şi a le întrebuinţa cel
puţin în scriptura oficială, oarecum internaţională. Să observăm că
unul din cei mai vechi scriitori români, faimosul Diacon Coresi, nu
se sfieşte a păstra nomenclatura populară a lunilor chiar într-o
carte bisericească. Aşa în Omiliarul său de la 1580, în învăţătura
asupra capitolului XIV din Evanghelistul Ioan, el zice: „trei
praznice prăznuia iudeii, întâi praznicul Paştilor în luna lui
Marţi, al doilea praznicul cincizeci de zile din Paşti în luna lui
prier, al treilea praznic în luna lui răpciune”.
Vom conserva dară, ca o sacră relicvă, nomenclatura
populară pentru toată limba, atât cea scrisă cât şi cea vorbită, în
stilul popular, poetic, înflorit şi, în fine, oricând vom crede că
este bine şi frumos a ne servi de dânsa, dar vom restabili în
acelaşi timp forma clasică romană, sub care va trebui să apară a
doua specie de nume. Vom zice şi vom scrie doar numele naţionale
populare: Călindar, Făurar, Mărţişor, Prier, Florar, Cireşar,
Cuptor, Agust şi Aust, Răpciune, Brumărel, Brumar,
Andrea.
Acum încă două vorbe asupra lui Ândrea. Unii din
literaţii noştri au scris şi scriu Undrea, ţinând la pronunţia
poporului şi derivând numele lunii de la undrea, acul cel mare de
fier, adică asemănând agerimea frigului şi gerului din decembrie
unei undrele care împunge şi ustură; alţii iară scriu de multe ori
Îndrea, făcând aluzie la Indra, zeitatea indiană, voind a induce la
autencititatea numirii bazată pe comunitatea primitivă a arienilor
cu greco-latinii, ergo cu românii. N-au dreptate nici unii, nici
alţii. Numele de Ândrea, care trebuie să se scrie cu A, nu cu U,
nici cu Î, vine de la numele sfântului apostol Andrei sau Andreas,
care a predicat creştinismul în cei dintâi timpi la traci
(albanezi, iliri) şi la sciţi şi care îşi are sărbătoarea oficială,
atât în calendarul iulian cât şi în cel gregorian, la 30 noiembrie,
adică la începutul lui decembrie.
În Synaxarul mitropolitului Dosoftei de la 1683, tom. I,
foaia 186 verso, se zice lămurit: „Dechemvrie luna lui Andrea”,
ceea ce înlătura orice îndoială asupra formei corecte şi originii
cuvântului. Mai multe popoare creştine, între care albanezii şi
ungurii, au contractat încă de la început obiceiul de a numi unele
luni ale anului după numele Sfântului sau după sărbători mai
însemnate care cădeau în acea lună. Astfel, albanezii numesc luna
octombrie „luna lui Dimitrie sau Demetriu”, pe noiembrie „luna lui
Mihail” şi decembrie „luna lui Andrei”. Tot aşa ungurii numesc
toate lunile anului după sărbătorile bisericeşti ale calendarului
lor: „Szent Georgy hava” (luna Sfântului Gheorghe), „Szent Iakab
hava”, „Szent Mihaly hava”, „Szent Andras hava” (luna Sfântului
Andrei). Iată de unde vine Andrea al nostru: nu de la undrea, nu de
la Indra, ci curat de la Andreas sau Andrei, care de bună seamă ni
s-a transmis prin contactul nostru în Peninsula Balcanică cu fraţii
albanezi şi apoi de la noi sau tot de la dânşii au împrumutat-o şi
ungurii.
Că vocala „a” se pronunţă închisă ca „u”: Undrea în loc
de Ândrea, aceasta e conform legilor fonetice ale limbii române.
Astfel, românul pronunţa „umblare” în loc de „âmblare” (lat.
ambulare), „unghi” şi „unghiuri” în loc de „ânghi” (lat. angulus).
Nasalele „m” şi „n” fac astea. Dacă în Cronicele noastre oraşul
Adrianopole figura ca Udriu, cauza este că poporul, chiar peste
Dunăre, pronunţa „Andrianopole”, turceşte Endirne.
G. Chiţu
